Titlu (optional)

Image

Iar despre filme, c-a aparut o serie de titluri care-a pus lumea pe jar. Unde mai pui ca trecura si Globurile de Aur iar acum sta sa vie si statueta lui Oscar. 

Zice-asa: despre Django Unchained. Tarantino s-a cam narvozat in ultimele interviuri din presa cind l-au luat jurnalistii la rost despre violenta abundenta din filmele lui. Ca cica e normala, face parte din peisaj, e distractiva in contextul dat. “Ce i-au mai trosnit creierii aluia, ba! Ai vazut? Phaaa!” Si ris, da-i ris. Da-i… in fine. Revenind la Django, iese in evidenta absurditatea unor scene cu care Tarantino s-a consacrat: dialoguri aiuritoare care tradeaza superioritatea si aroganta scenaristului. Dar hai sa-l luam pe Christoph Waltz (nazistul din “…Basterds”) si sa-i mai dam o partitura similara, ca a prins bine data trecuta. Bine, de asta data nu-i nazist dar “doftoriciile” pe care le aplica din postura de vinzator de recompense il aseamana intrucitva cu rolul anterior. Dialoguri fortate, cam la asta se rezuma ultimul film al lui Tarantino, actiune labartata pe durata a aproape 3 ore (cind totul ar fi putut lua bine-mersi sfirsit in mai putin de 2) si personaje caricaturale. Ce-a vrut el sa arate? Ei bine, cit de rea a fost America in perioada sclavagista. I-a iesit? Cred ca realitatea a fost probabil mult mai dura decit a aratat-o el dar n-am sa stau acum s-o dezbat. A facut bine ca a caricaturizat niste personaje altcumva odioase? Un vataf insetat de singe care-si punea sclavii sa se bata inspre propria-i delectare, fara a scoate din asta nici cea mai fina bruma de umor negru n-ar fi avut priza la cinefili. Asa ca omul a imbracat in hainele-i bine-cunoscute o etapa din istoria americana putin trecuta sub pres, totul pentru deliciul (mai mare sau mai mic) al fiecaruia. 

Mentiune pentru Samuel L. Jackson care isi releva talentul intr-un rol machiavelic. In rest, filmele astea ale lui Tarantino te fac sa-ti chestionezi propriul intelect: sint eu prost ca nu-l pricep, ori sint prost pentru ca rid la toate fazele seci?

Altul la rind: Seven Psychopaths. Asta din urma e opera unui britanic, ‘vinovat’ si de foarte simpaticul In Bruges. Iese in evidenta un tipar: simpatia regizorilor fata de anumiti actori pe care ii tot folosesc in filmele lor: Wes Anderson cu Bill Murray, Coen Brothers cu George Clooney si/sau John Goodman, iar mai nou McDonagh cu Colin Farrell si Brian Gleeson. Colin Farrell a aparut atit in Bruges cit si in ‘Psychopaths’, unde joaca… joaca bine, ce sa mai. Insa daca in “Bruges” a luat fata tuturor celorlalti actori, in cel din urma film il lasa pe Sam Rockwell (Moon) sa-si faca de cap. Nu cred ca ma insel cind zic ca McDonagh l-a avut drept mentor pe dementul de Tarantino; atit situatiile cit mai ales dialogurile din “Bruges” si “Psychopaths” urmeaza un tipar similar filmelor americanului. Deosebirea o face umorul britanic presarat pe ici, pe colo. In rest avem si sadismul de rigoare, singele care sare pe toti peretii, ba chiar in cazul lui McDonagh fazele implicind crima ori auto-mutilare ascund si mai putine detalii decit in filmele sus-mentionatului american (vezi taiarea beregatei cu briciul din ‘Psychopaths’ sau oribila sinucidere a lui Gleeson din ‘Bruges’). 

Tarantino parind acum usor depasit, era oarecum normal sa apara alti scenaristi/regizori care sa-l inlocuiasca. Iar McDonagh o face cu succes, avind si aportul citorva nume mari (vezi Woody Harrelson, Christopher Walken). Tonul filmelor sale – desi apropiat de negrul umorului tarantian are un suflu proaspat, o gura de aer bine-venita. De la filmele lui ramii cu sentimentul placut de-a fi urmarit o actiune nu foarte pretentioasa insa bine inchegata, cu personaje memorabile, replici pe masura si la care stii ca te vei intoarce cu placere. 

Asa… ce mai avem? Argo. Nu l-am vazut, dar urmeaza sa… Life of Pi: blaaaah. Cloud Atlas: wtf? 3 ore de non-sens frumos colorat. Deadfall: ar fi putut fi muuult mai bun. Totul incepe asa de bine si de frumos, cu chestii pe care le-ai mai vazut (spargere de banca, certuri, stres intre hoti, urmariri, politie, politai mort, hotii se despart, alea-alea), dar ulterior totul se loveste de o criza serioasa de inspiratie scenaristica. De evitat. Sau de urmarit cind o aparea pe HBO. John Dies at the End: film horror la limita dintre geniu si prostioara veritabila. Trebuie sa-l revad, mi se pare ca m-a aiurit prea din cale-afara. Sau macar pentru Paul Giamatti. Si pentru drogul pe baza de sos de soia 🙂

Hai, gata, la munca. Astept anul asta ‘Man of Steel’, ‘Ender’s Game’, ‘Anna Karenina’ (nu rideti! Macar pentru fastul costumelor daca nu pentru Keira Knightley) precum si alte obscuritati care sa ma surprinda placut. 

Usoare, de vacanta

never stop exploring

Filme, fara numar.

Dredd – o mizerie (rip-off la mult-mai-plinul-de-actiune The Raid). 2/10

The Flight (cu Denzel Washington): studiu al alcoolicului, cu o secventa de prabusire de avion impresionanta. In rest, gilceava pilotului cu lumea si alcoolul care-i guverneaza existenta. In rol secundar si foarte simpatic de dealer hippie – John Goodman. 7,5/10.

An Idiot Abroad: 10/10, pentru ca de mult n-am mai urmarit un serial care sa-mi dea dureri de burta. Iar astea doar din pricina de ris, prea mult ris.

Winchester 73: Fuck yeah! Western de scoala veche (1950), cu James Stewart. 8/10.

Cloud Atlas: as fi vrut sa-l vad la cinema – pentru grandoarea ce razbatea din trailer, dar n-am avut rabdarea necesara inhamarii la 3 ore de spectacol. Ca veni vorba – inca n-am gasit nici acum starea potrivita pentru maratonul asta, dar presimt ca va sa vie. Daca tot s-a scurs blu-ray rip-ul pe net, de ce nu? Revin cu notarea cit de curind (cel mai probabil la anul). Presimt, totusi ca va fi o nota mica, mica, mica…

The Hobbit (vazut la cinema, in 3D dar nu la 48 de FePeSeuri): 6/10, cu mentiunea ca a fost un ‘feel-good-movie’. In rest – peltea labartata pe-o felie de piine prea subtire. Gandalf da cu toiagu’ in stinga, in dreapta, mai aprinde o scinteie, mai moare un goblin, hop-tzop vin orcii calare pe wargi, dwarfii se pitesc dupa stinci, cad in prapastii, pesteri, pica hobbit-ul peste Smeagol, il provoaca la un joc de ghicitori, ii fura inelul, jeleste Smeagol pin’ la lacrimi, vin vulturii, fil-fil-fil cu dwarfii in gheare, gata filmul. Cica mai vin doua parti in anii urmatori. Sint curios cum l-or desena pe Smaug, ca in rest…

Looper: 9/10, best SF din ultimii ani. De vazut ne-a-pa-rat!

End of watch: 6/10. O prostioara veritabila. Bun, interpretare solida din partea personajelor principale insa mie filmele astea facute in stil ‘lost and found footage’ imi provoaca nerabdare si pe alocuri ameteli. Politisti, droguri, duritate, emotie mare. Mprtz. Per total o poveste fara contur. Parerea mea.

********

Acum carti.

Silmarillion, JRR Tolkien. Incepe greeeeu, greu de tot. Nu stiu ce-mi veni s-o citesc acum, la ani-lumina de la rasfoitul Hobbit-ului ori a trilogiei LOTR. In fine, acum c-am cumparat-o, treaca de la mine. Incepe greeeeu, gr… am mai zis. Text scris in nota biblica, de parca ai trece prin toata Geneza. Se vede/simte ca e o compilatie de texte si nu un tom gindit cap-coada, cu o idee solida. Tine mai mult de mitologia Middle-Earth decit sa dezvolte personaje iar in mare o recomand doar pasionatilor lui Tolkien. Nu m-am considerat niciodata unul dintre ei iar acum ca-mi pica si Silmarillionul in mina pot sa zic ca n-am gresit cu incadrarea ;))

Jocul lui Ender, Orson Scott Card. Pare mai degraba o nuvela (de fapt asa am si auzit c-a fost gindita in prima faza). Un SF decent, chiar frumos insa cu accente prea mari de scenariu de film de actiune. Poate ca aici vorbeste si influenta hollywoodiana care ma face sa vad filme in toate slovele. Am luat editia Nemira, cu 345 de pagini pe care cu greu le-am lasat din mina odata ce-am inceput sa le rasfoiesc. Acum, na!, ca tot vorbeam de filme mai sus… astept 2013-le si filmul cu acelasi nume sa vad de ce-or fi in stare americanii. PS. am sa pun mina si pe continuarile ‘Jocului’; nu de alta, da’ devenii tare curios.

Pliculetele Minervei, Umberto Eco. O culegere de articole scrise de maestru de-a lungul timpului. Pentru cine nu si-a dat seama de eruditia omului acum e momentul s-o faca. Chit ca pe alocuri nu impartasesc parerile autorului vizavi de anumite subiecte (vezi pedeapsa cu moartea ori alte chestiuni corecte politic), in mare ‘pliculetele’ reprezinta un deliciu. Un fel de Andrei Plesu italian, cu mentiunea ca al lor nu face atit de des recurs la dumnezeire cind incearca sa explice te miri ce metehne umane.

Aromanii – Istorie, Limba, Destin (Neagu Djuvara, coordonator). Pentru ca ma intereseaza subiectul.

La multi ani, la multe carti bune, filme antrenante si la mult mai multa voie-buna!

The Walking Dead

Nu-mi placeau filmele cu zombie. Ideea in sine – morti care-si tirasc oasele dupa ei nu avea nimic atragator. Asta pina am dat de ‘The Walking Dead’ – serialul AMC. N-am sa intru in prea multe amanunte; infograficul de mai jos ilustreaza cu mare fidelitate intensitatea fiecarui episod. Iar cel de acum doua zile – al 4-lea (din cel de-al 3-lea sezon) m-a lasat masca. De fapt cirpa. Ce mai, m-a flescait de tot. Tin minte ca citisem o cronica a unui critic care spunea – inainte de debutul sezonului ca ‘there are only some things that you can show on television’. Omul citise benzile desenate si, fara a fi vazut vreun episod din noul sezon se intreba cum vor trata realizatorii unele momente care pe hirtie sint de-a dreptul halucinante. Ei bine, astazi am vazut. Nu zic de efectele speciale si poate cel mai singeros episod de pina acum, ci de ultimele 10 minute a caror incarcatura emotionala a explodat pur si simplu.

Mesajul e clar: oamenii aia traiesc in iad.

Oneste biiibere!, scena in 2 acte

Scena 1, Actul 1

Persoanele:

Functionari postali tifnosi

Patron stabiliment cultural

4 tineri studiosi

Public bine-dispus

Pai da, ca le tot spusesem ‘ba, asa si pe dincolo, aia-i nu stiu cum, ailalta e mai buna, iar alta e de-a dreptul fenomenala!‘ ‘Pai bine, ma si le tii pentru tine? Nu te gindesti si la colegii tai de suferinta?‘ Cind era s-o fac, frate?! ‘Lasa, ma ca daca vreti organizam odata o degustare. Comand eu o lada.‘ ‘Bine, ma, cum zici tu.‘, urmat de o bataie amicala pe umar si-un zimbet care aducea mai mult a resemnare decit speranta.

Da’ nu m-am lasat! Am pus repejor mina pe internet, am selectat obectul, dat click pe ‘Bestellen’ iar restul e istorie. VevevepunctAlpirsbacherpunctDE, comandat una bucata lada berici din sudul Germaniei – 17 variatiuni, invitat musterii cu gusturi fine si-am inceput adnotarile. Inainte insa de toata aceasta activitate cultural-artistica de dezmierdare a simturilor gustative a trebuit sa intram mai intii in posesia obiectelor de studiu. Care obiecte de studiu au avut trecut la andrisant destinatia finala – adicatelea barul in care urma sa aiba loc degustarea. Dar vezi matale ca daca adresa asta n-are defel numele celui care-a dat comanda si-a platit coletul, nu poti intra in posesia lui. Nu. Trebuie sa vina omul care domiciliaza acolo si sa-si ridice recomandata daca tine neaparat sa intre in posesia ei. Ori intr-un bar nu prea domiciliaza nimeni permanent; afara, poate de unii musterii care – intr-adevar, daca te uiti la ei isi cam fac veacul pe tejghea, pe mese, pe sub mese, in fine, pe unde ii apuca noptile si diminetile. Dar asta nu inseamna ca sint rezidenti permanenti! Deloc. Dar divaghez. O tantuca de la OP1 Bucuresti m-a tratat grosolan cu flit, refuzind chiar sa arunce unu’ din cei patru ochi din dotare pe factura care avea bine inscris numele meu (adica se vedea cine a platit) precum si adresa la care solicitasem in prealabil ca pachetul sa fie livrat. “Dar ce servicii furnizati?“, am incercat eu sa obtin o lamurire. “Nu era de datoria dumneavoastra sa livrati coletul la destinatar? De ce trebuie sa dau eu de urma lui, iar odata ajuns aici sa-mi spuneti ca nici macar nu-l pot ridica?” Un dos aratat din plin, din prea-plin m-a lasat sa inteleg ca sansele mele de-a razbi dincolo de grosimea suncii erau nule. Am fost nevoit sa-l scot pe patronul barului din daraverile lui si sa-l rog sa ma acompanieze la OP, doar-doar om reusi sa ridicam bunatatile. Fatalitate! Numele lui figura la adresa de livrare, insa adresa nu era identica cu cea din buletin. Ridicari din umeri din partea factorului postal, o clipire din ochi scirbita dar mai apoi ne-am vazut cu sacii in caruta. <phew!> Hai, taicule, ca-i rost de sarbatoare!

Am insirat soldatii pe masa, am trecut in onoare efectivele dupa care le-am depozitat frumos la racoare, spre a le testa veleitatile mai tirziu.

[…]

Mai tirziu.

Am luat-o incet la pas, cumpatati, doar ne caracterizeaza stapinirea de sine, calmul si cel de-al 6-lea simt – simtul raspunderii.

Alpirsbacher Kristall Weizen – primul soldat scos la sacrificiu pe seara in curs, ca-i generos. Jertfa s-a dovedit a fi una mai mult decit onorabila, Kristall-ul asta lasindu-ne papilele imbibate cu un gust placut aromat care a fixat stacheta pentru dezmatul de mai la vale. Impresiile au inceput sa curga, mimele savante se desenau si ele pe figuri, replicile savuroase se conturau la rindul lor treptat, in timp ce alcoolul isi croia incet dar sigur drum spre neuroni.

“Ia da, ba Radleru’ ala, ‘vedem ce-i de capul lui.” Radler, insa nu un Radler oarecare ci unul pe baza de lime. Limette. Limeată. Lamiie din alea mici si verzi, de le zic unii ‘laim’. D’ala de merge cu mojito. Asa. Cu Radlerul se stie – e bere de senzatii furajere, o inghiti, simti dulceata, te racoreste, dai o fuga in curte, tragi usita cu cirlig dupa tine apoi iti vezi de-ale tale prin batatura. Mai fiecare dintre noi era cu gindul la celelalte grozavii asa ca n-am zabovit mult la coaja lămîii.

Energizati si plini asa… cum sa zic io… de voiosie!, am zis sa ne mentinem topaiala si-am incercat ceva tonic, ba chiar isotonic! (Alpirsbacher Isotonisch) Pentru majoritatea insa, isotonicitatea asta cu zero (0%) alcoolemie a avut mai degraba efectul pe care ti-l da o cana cu ceai din coji de ceapa. Nefiind nici raciti si chiar fara vreo suferinta imediata, am slobozit repede atit lichidul cit si anatemele impuse unei astfel de experiente esuate si dupa ce am scuturat din cap ca un pisic scos de sub robinet, a venit Heffe Hell-ul… S-a dezlantuit iadul:

‘Mmm…’

‘Mmm, si eu.’

‘Mmm… Da.’

‘Mmm, ce?’

‘Mmm… Aduce o tzira a cuisoare, nu? Si parca un pic de porumb fiert. <plimbat berea prin gura> Da, aroma de banane si o piscatura de malt. Buna, buna. Seamana cu ceva, da’ nu stiu cu ce…’

‘Mmm…’, vine altul cu o pala de evlavie. ‘Griu si malt, un caracter vegetal delicat – nu deranjant, dar nici placut din cale-afara.’

‘Cit ii dam?’

7,1. Peste medie.’

Mergind pe-aceeasi linie dar schimbind nuanta, am dat de varianta intunecata a nefiltratei – Alpirsbacher Dunkel. Si aici impresiile au inceput sa scoata la iveala experienta vasta a participantilor la seminar:

‘Mmm… Culoare aramiu-inchis… Si, uite, cind o torni – daaa, frumos! Ce dantela fina!’

‘Aduce putin a malt caramelizat.’

‘Da!’

‘…cu o usoara tenta de banana.’

‘Citrice, da!’

Filtrind si nefiltrata asta am gasit de cuviinta sa-i acordam un punctaj generos. O berica un pic cam prea dulce pentru natura ei dar fara indoiala foarte gustoasa. Deja antrenati de pe-acum cu maltul si hameiul, Pils-ul care-a urmat nu ne-a luat deloc prin surprindere – ba din contra, venise ca o continuare fireasca a activitatii. Alpirsbacher Klosterbräu Pils – poate cel mai placut Pils care ne-a trecut pe sub mustati.

‘Da, da, clar, are o tenta placuta de banane… si parca si iarba proaspat tunsa.’

‘Auzi, da’ tu numa’ banane, numa’ banane simti?’ (link)

“Mai, e o bere usoara, tare placuta la gust.. Simti asa, esentele florale cum iti ies pe nas, dulceata agreabila. E inegalabila intre pils-urile pe care le-am gustat pina acum.”

Fara a fi din cale-afara de surprinsi l-am aprobat pe partener, prea argumenta asa… cu aplomb. Si nu ne puteam pune de-a curmezisul. Nici nu vroiam. De ce-am fi facut-o? A quoi bon? Pai chiar asa.. N-ar fi fost elegant. Si nici adecvat. Eu, unul nu mi-as fi permis. Si daca ma gindesc bine, nici ceilalti. Cu siguranta nu. […]

Am mai sorbit nitel, ne-am clatit gurile si-am confirmat spusele de mai sus: un 8,1 unanim. Bine, putea fi chiar si-un 8.2. Sau ,3. Da’ ce mai conteaza acum? In fine, ce tot spun eu aici…

Urmarind traseul de mai jos e lesne de sesizat care au fost marile puncte de cotitura, precum si ce alte discutii s-au mai iscat pe parcurs. Caznele la care ne-am supus volontierement n-au facut decit sa pipereze din plin o noapte reusita si plina de invataminte.

Dar despre ele, in deznodamintul partii a II-a. Curind…

Ce, fetele nu e oameni?!

alttext

Aud din presa straina ca japonezii de la Fujitsu, oameni cu aplecare profunda inspre doleantele sexului opus au iesit pe piata cu un design de laptop orientat catre… ele. Ce au ele diferit din punct de vedere al utilizatorului de computer, incit sa necesite un design distinct? Ce, ele nu apasa aceleasi butoane, nu dirijeaza acelasi cursor? Nu se imbufneaza la blocarea Outlook-ului ori a Internet Explorer? Prin ce trebuie sa se diferentieze un laptop ‘feminin’? 

M-am gindit la o serie de optiuni aferente din care spicuiesc mai jos: 

– tastatura cu design ergonomic, acomodind pina si cele mai lungi unghii

– finisaj anti-fard (sufli usor inainte sa inchizi laptop-ul si spulberi asadar orice urma de tencuiala depusa in timpul zilei)

– monitor glossy reflectind vizajul in cele mai mici detalii, permitind astfel mentinerea unui ten mereu proaspat

– taste functionale cu atribute suplimentare pentru facilitarea comunicarii, in concordanta cu mesajele primite:

  • F1: ‘Reject friendship request’
  • F2: ‘See you later’
  • F3: ‘Let’s just be friends’
  • F4: ‘I have a headache today’ (cu combinatia Alt+F4 = Remove completely from list)
  • F5: ‘Ok, pick me up after work.’
  • F6: ‘Send instant photo’
  • F7: ‘Automatically insert happy face’
  • F8: ‘Automatically like facebook post’
  • F9: ‘Automatically insert motivational quote of the day on facebook’
  • F10, F11, F12 pot fi programate dupa bunul-plac al utilizatoarei

– sistem de operare fara notificari tendentioase, gen: ‘Please update your flash player‘ ori ‘Java update now available‘. Nu mai zic de ‘Windows critical update available, please install now!‘ E bine stiut ca astfel de rabufneli din partea programelor pot fi datatoare de dureri de cap iar unei femei atit ii mai trebuie – o durere in plus; nu-i de ajuns ca le are pe-ale ei.

– buzunar extern compartimentat care poate adaposti dupa caz: sticluta oja, cutiuta fard, telefon mobil, portofel, portmoneu, portvizit, cutiuta vitamax, esarfa, accesorii sala pentru fetele care poate se duc azi la fitness, poate nu, cutiuta crema de miini, sticluta parfum, chei masina, chei apartament, chei apartament prieten, iPad 2, 3 sau 4, iPod, iPod mini, iPod touch, perie par, agrafe, batistute de hirtie, tigari (dupa caz) etc, etc…

– la cerere se poate adapta miner ori bretea pentru tinut laptop-ul pe umar

Lista ramine deschisa pentru completare.

Temerari_concluzie

Official Records from Felix’s Jump from the Edge of Space:

Speed achieved: 1,342.8 km/h / 833.9 mph – Confirming Felix broke speed of sound

Time before going supersonic: 34 seconds

Jump altitude of 39,045 meters / 128,100 feet

Vertical distance of freefall: 36,529 meters / 119,846 feet

Total time freefall: 4 minutes 22 seconds

Total jump to landing: 9 minutes 9 seconds

Chute pulled: 5,300ft (adica picioare)

In spatiu nimeni nu te poate auzi cascind

Where no idiot has gone before

Atentie la neatentie: spoilere cit cuprinde! Mai jos.

De un’ sa-ncep si cu ce? A aparut blu-ray-ul pe net si pentru ca am ratat pelicula cind a trecut pe la cinema, am asteptat o versiune decenta. In fine, hai sa-i dam mai la vale cu ce mi-a placut: niste peisaje de te lasa cu gura casca, un alien humanoid (aka ‘Inginer’, asa-i zice in film) care bea niste zeama de cucuta de la el din munti, apoi incepe sa se dezintegreze pina-n maduva ADN-ului ce i se imprastie ulterior intr-o cascada, urmind (probabil) sa ia tangenta cu moleculele de pe Terra si sa dea nastere mormolocilor, dinozaurilor, maimutelor, babuinilor, etc… Atit.

Intra in scena cei mai debili cercetatori pe care o expeditie multi-trilionara i-a trimis vreodata in spatiu. Apare previzibil si sponsorul care iti talmaceste inca de la bun inceput ca scopul voiajului are ratiuni mult mai egoiste decit aflarea adevarului zamislirii noastre pe Pamint. E clar, si-a bagat Hollywood-ul mina si-n supa asta cosmica de a borsit-o in ultimul hal. Asta e, hai sa vedem ce se mai petrece: avem o doctorita al carei personaj musteste de insensibilitate; saracei fete i se citeste pe fata ca mai mult dramatism decit o masa de lemn nu poate scoate, oricit mi-ar chinui-o scenaristii. Putea sa ramina bine-mersi la exhibitionismul care a consacrat-o (vezi The Girl with the Dragon Tattoo – varianta suedeza, ori Daisy Diamond, o drama aflata la limita pornografiei) si nu sa i se permita asocierea cu oameni mai versati intr-ale actoriei cum e Charlize Theron ori Guy Pierce (chiar asa – ce-au cautat astia doi in mediocritatea asta?!, nu stiu…). Dar divaghez. La citeva secunde dupa aterizarea intr-un loc ales la nimereala eroii nostri aleg sa-si scoata castile de protectie fara a-si flexa nici cel mai firav neuron argumentind ca aerul e perfect respirabil, culeg un cap de alien de pe jos, il pun intr-o sacosa, se hlizesc la itirea unui sarpe extraterestru de parca s-ar fi uitat la Muppets – toate acompaniate de niste dialoguri mai seci decit un vin de surcica. – sa tinem cont ca asta e prima interactiune cu un mediu extraterestru din istoria omenirii –

Mai tirziu, cea mai mare descoperire a secolului arde ca o broasca intr-un cuptor cu microunde dupa ce doctoritele cu diplome in mileuri reusesc sa-i dea citeva doze nepotrivite de curent electric – pesemne pentru a-i stimula tesutul organic. Pelicula musteste de momente de ageamie iar personajele au reactii dintre cele mai lipsite de sens: in momentele de tensiune ramin de-a dreptul timpe, pentru ca in cele de cumpana si analiza sa faca mai rau ca pacientii unui spital de psihiatrie. Bag seama ca momentele de idiotenie au venit uneori si involuntar, actorii gindindu-se si ei la ridicolul situatiei si al vorbelor ce le ieseau pe gura. Mai vine cite-un efect special de mai spala cumva inconsistentele de mai sus insa insuficient pentru o clatire completa. A, am zis ceva de secventele de kilareala? Stai si te uiti ca prostul si te gindesti ‘unde-i suspansul’? Cred ca si acum daca as pune The Thing-ul lui Carpenter tot mi s-ar zburli pielea pe spinare, pe cind cu tentaculele de cauciuc cu muci ale lui Scott nu pot decit sa strimb nemultumit din gura si sa ma gindesc cit o mai fi pina la final. Sau de ce trebuie toti monstrii sa aiba tentacule? Ma rog, mai putin hibridul care iese la final din imperecherea caracatita extraterestra + space jockey.

Cred ca urletul slobozit de guralivul de mai sus a fost tot unul de disperare: nu priceeeeeeep, nu inteleeeeeeeeeeg, scoateti-ma de aiiiiiiiici! La fel ca si el, si eu m-am simtit prost pierzind doua ore din viata uitindu-ma la atitea asalturi asupra logicii si inconsistente incit incepe sa-mi piara speranta ca cinematografia SF va mai scoate ceva notabil in viitorul apropiat. Sa vedem ce-o mai fi cu ultima gaselnita a Wachowskylor (desi la prima lectura pare o poveste cam alambicata) ori ‘Looper‘-ul care sta s-apara.

Verdict (daca mai era nevoie): 2* din 10*.

Hmphhh…

Nu stiu ce sa zic despre scumpetea asta full-frame de mai jos, draga de ea. (ca la $2800 n-am cum sa-i zic altcumva)

Jos fesu’ pentru baietii de la Sony care au reusit sa inghesuie un senzor full-frame pe un body mai mic decit palma. E ceva. Iete citeva detalii:

  • 24MP full-frame (24x36mm) CMOS sensor
  • 35mm F2 lens
  • ISO 100-25600
  • 1.23M dot RGBW ‘WhiteMagic’ LCD
  • 1080p60 HD movies in AVCHD (50p on PAL region models)

Cu toate astea, cred c-am sa ramin la gindul initial; mai pun $200 si vine el si Nikonul D800. Ca nu ma las!