despre scris

Andrei Plesu

Despre scris

“Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor. Şi dacă nu de scriitor, măcar de gazetar. Gazetarul e tot scriitor, dar mai rupt din viaţă, mai civic, mai aventuros.

Pofta de a scrie e un sindrom adolescentin. Am trecut cu toţii prin frisonul post-pubertar al autorlîcului: simţi nevoia acută de a aşterne pe hîrtie cîteva rînduri decisive, în versuri sau proză, în secret sau la vedere. Îţi vine să scrii, înainte de a avea ceva de scris. N-ai încă substanţa: ai apetitul, postura, fasonul. „A fi scriitor“ e mica utopie privată a tuturor absolvenţilor de umanioare. Iar cine scrie vrea să şi publice. Figura liceanului solitar, care îşi umple sertarele fără să aspire la notorietate, fără orgolii şi veleităţi e rarisimă. Toţi vor să-şi vadă numele pe o copertă. Toţi visează la confirmarea tiparului. Gestul de a scrie este, în el însuşi, un refuz tranşant al anonimatului. Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrîni pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca „autori“: autori de memorii, de descoperiri epocale, de romane, poeme şi sisteme filozofice.

Unii se epuizează în scrisori către ziare şi autorităţi, alţii compun „apeluri“, alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

Există maniaci ai calofiliei, mari şlefuitori de fraze, marcaţi, pe viaţă, de solemnitatea compoziţiilor şcolare. Dar există şi scrisul incontinent, torenţial, diareic, neglijent pînă la obscenitate. În primul caz, ideile sînt înlocuite prin ornamentică, în al doilea – printr-o sterilă volubilitate. Să menţionăm şi scrisul „profesional“, simplă dexteritate mecanică, „obligaţie de serviciu“, cu sub-specia scrisului academic, al salahoriei de catedră, rezultate din imperativul: „publish or die!“.

Mai rare, dar ilustrînd, într-un fel sucit, tot un capitol de patologie a scrisului, sînt cazurile de intelectuali care nu pot să scrie sau scriu căznit, patetic, luptîndu-se, clipă de clipă, cu o inhibiţie maladivă. Prin meserie, ei trebuie să scrie, dar, prin complicate blocaje mentale şi sufleteşti, nu reuşesc să o facă decît à contre coeur, scremut, crispat, sub presiune exterioară. „Nu scriu pentru că mi-ar lua din timpul pentru citit!“ – îmi spunea, cîndva, un important istoric de artă. Un altul se justifica printr-o aiuritoare prudenţă: „Dacă scriu şi public, mi se fură ideile“. O cauză semnificativă a neputinţei de a scrie e, alteori, orgoliul născător de hiper-exigenţă. Perfecţionismul insomniac, spiritul auto-critic dus pînă la demolarea de sine sfîrşesc prin a paraliza respiraţia liberă a verbului. Foaia albă devine, astfel, un memento al riscului de a nu fi la înălţime, o ameninţare cu efect castrator.

Monumental în tenacitatea cu care a refuzat, o viaţă întreagă, să scrie, a fost Alexandru Dragomir. Practica sabotajul propriei creativităţi cu o aplicaţie devenită ideologie: „Nu mă pot apuca de scris, înainte de a lămuri în detaliu problema de care mă ocup“. „Cînd gîndeşti un lucru, trebuie să mergi pînă la capăt. Scrisul e secundar.“ Era, poate, un ecou din Platon, o depreciere a scrisului ca simplu procedeu mnemotehnic, ca mineralizare a gîndului, ca mod de a slei mişcarea vie a ideilor. Dar era şi încrederea utopică în capacitatea inteligenţei omeneşti de a „merge pînă la capăt“ în efortul ei de cunoaştere. Or, întrebarea care se pune e dacă un asemenea „capăt“ există, iar dacă există, în ce măsură poate fi el atins.

În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe, şi e garanţia faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi. Cu alte cuvinte, nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a-l fi exprimat. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.”

Advertisements

4 thoughts on “despre scris

  1. Io ma identific cu Alexandru Dragomir, „Cînd gîndeşti un lucru, trebuie să mergi pînă la capăt. Scrisul e secundar.“ DAR contradictoriu si cert Plesu pune degetul pe i, sau pct-ul pe rana…;) In încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces, gandului ii trebuieste un instrument care sa-l amplifice: scriitura. Scrisul se dovedeste mai ingenios chiar decat autorul, merge mai departe ca gandul, iata, chair textul lui Plesu e marturia

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s