ACEL coleg enervant

phone-call

Definition Of Stress: The Confusion Created When One’s Mind Overrides The Body’s Desire To Beat Or Choke The Living Shit Out Of Some Asshole Who Desperately Needs It.

Birouri “open-space”. Fiecare își vede de treaba lui pînă cînd apare el. Gălăgios, lăudăros, gureș, încercînd să pară amabil și de comitet, interacționînd cu fiecare pe un diapazon potrivit mai degrabă Pieței Victoriei decît unui spațiu destinat muncii în liniste. Rîde la orice replică și, la drept vorbind nu e nimic rău aici, afară de doua chestiuni: rîde doar la glumele lui și 2) nu are simțul umorului. Altcumva, omul e un tonomat de bancuri. În timp ce scriu îmi vin în minte unele dintre ele:

…Mereu e în ultimul loc în care cauți! Hahahahahaha
…The more the merrier! Hahahahaha
…[către un grup de fete] Ladies, please! Hahahahaha
…[către o fată cu ținuta potrivită caniculei de afară] Agent provocateur… Hahahahahaha
…E în conferință telefonică cu căștile pe urechi și mai scoate cîte-un ‘mhm. This sounds engaging. Hahahahahahah’. Norocul lui că e pe ‘mute’.

Mai apoi e colega care confundă piersicile și prunele cu șaorma. Ori de cîte ori mănîncă fructe (adică zilnic), le ține între două degete, mușcă din ele cu nesaț și soarbe zeama ca nu cumva să-i pice vreun strop pe espadrile.
Acompaniată de plescaieli și opinteli la care pînă și piersica zice în sinea ei “Halt!, mă predau, gata, poftim, ia și pulpa asta, ți-o storc eu de zeamă, numai termină odată cu suptul ăsta!”, reușește să ferească mobilierul și papucii de orice strop, după care duce frumușel sîmburele pînă la cană șiii taman cînd să-ți treacă urticaria ițită de la tot supliciul, slurp! Îl prinde și-l ține captiv în ventuze unde-l mozolește și-l văduvește de ultimele franjuri de miez, ca nu care cumva să-l lase să pice în cană așa zdrențuit. După efortul ăsta susținut clătește cu o gură sănătoasă de apă, producînd o implozie zgomotoasă sticlei deja vălurită de la atîta abuz.

Ea nu e fată rea, dimpotrivă; însă s-ar putea să-i vin de petrecanie. Va fi crimă. Va veni pe nepusă masă. Și voi accepta rigorile oricărei sentințe.

Inofensivă dar cu apucături cleptomane e colega care trece pe lîngă tine, te bate amabil pe umăr, te salută, te întreabă de sănătate – totul în timp ce îți ia snickers-ul de pe birou, îl desface, că și-așa nu-l mîncai tu pe tot și oricum ciocolata nu-ți face bine, hahaha, nu-i așa?, hai, măi, ce te încrunți așa la mine, te pup, pa! Poate ieșim și noi la masă, bine?

Nu o bănuiesc de răutate dar colega de vizavi bate tastatura de zici că aceasta din urmă i-a omorît familia. Slavă Domnului că n-are o tastatura din cele vechi – IBM model M, alea care la orice apăsare scoteau un click de trezeau spasme în vecinii de palier.

Bîțîitul din picior. A dat jos cărți, agende, plăcuțele cu nume, a încurcat cablurile, la naiba!, nu pot să beau un pahar cu apă fără să mă simt în Jurassic Park!

Fata care mănîncă ciorbă aburindă la prînz. În birou. Pe căldură.

Și că veni vorba – aia care oprește aerul condiționat cînd afară sînt 36 de grade. Pentru că o trage curentul și face gîlci.

Colega care tipărește tot. Toată ziua. Din momentul în care vine la serviciu pînă pleacă. A vazut o prezentare? O tipărește. A primit un email? Îl tipareste. Trimite un email? Îl tipăreste. Caută ceva pe Google? Tipărește rezultatele. Îmi vine să strig cînd iese cîte-o foaie: “Timbeeeer!!!”

Aia care vine la mine în timp ce lucrez, nu mă întreabă nimic și intră direct în subiect:

“Știi, nu s-a facut aia.”

“Ți-ai verificat mail-urile?”

“Care?”

“Pe care le-am trimis săptămîna trecută.”

“Nu mai știu, că mă tufe aia la cap să-i trimit raportul.”

“Da, s-a rezolvat de săptămîna trecută, așa să-i spui.”

“Bine, fă-mi și mie un raport cu aia.”

“…Te rog frumos.”

“…Te rog frumos, da.” Asta de vreo 10 ori pe zi.

Ăia care fac abuz de ‘basically’ în toate discutiile.

Alea/ăia pe care le/îi saluți cînd treci pe lîngă ele/ei, te uiți în ochii lor iar ei tac ca momîile fără să zică nimic.

Întrebare: știe careva cum se mărește guma in Paint?

Valul de căldură devine ridicol

2JojN3l (1)

– Toată apa s-a evaporat. De la robinet curg doar aburi.
– Porumbeii ard pe sub streșini
– Ăsta s-ar putea sa fie sfirsitul.
– Nivelul de cidru a ajuns atît de jos încît clasa de mijloc si expații ar putea dispărea în 3 zile.
– Un taximetrist la intersecția Polizu & Buzești încearcă să prăjească un ou pe capotă. Moare răpus de arșiță.
– Un McSundae de 1 leu costă acum cît chiria pe o lună mulțumită Gabrielei Firea
– Oana Roman își pune speranțe în valul de căldură
– Vîntul va fi importat din Ungaria
– Totuși, de ce își scot oamenii cămășile în metrou?!
– Cum putem da vina pe Brexit?
– Islanda marchează în minutul 94 și se califică în optimi. N-are legătură cu nimic, dar trebuia menționat.

În alte știri:
– Cîinii mor asfixiați în mașini. Adrian Hădean ne dă rețeta pentru dalmațian bine perpelit și caramelizat.
– Bucureștiul se topește. Să fie vreo legatură cu cercul ăla strălucitor de pe cer?!

Indreptar pentru prostovani

asdasdasdad

Singurul leac pentru mahmureala este timpul. Punct. Ce sucuri, ce hidratare, ce apa, ce piine prajita? Aiureli. Somnul e sfint, o zi intreaga de leneveala, eventual cu capul sub patura ca sa nu te vada nimeni si nimic, nici macar soarele. Trebuie sa te ingropi de rusine cum poti mai bine.

Bun, acum ca am stabilit care e leacul, sa vedem de ce l-am adus in discutie. Din pacate, pentru ca esti nerod iar natura nu te-a inzestrat cu un portofoliu consistent de simt de raspundere si ratiune, insisti ca si in timpul saptaminii sa calci neaparat pe bec. Sau sa faci vitejii. Asa se intimpla ca zilele ‘de dupa’ devin adevarate cosmaruri in care incerci sa supravietuiesti. Te trezesti dimineata cu gust de tejghea in gura, pielea inca emanind miros dulceag de alcool ne-metabolizat iar capul atirnindu-ti ca o ghiulea pe umeri. Te gindesti daca nu cumva, in nemernicia ta, ai omorit pe cineva cu o seara inainte sau care e motivul supliciului dar mai apoi incep sa-ti revina incet amintirile. N-a fost nimic prea grav, afara, doar de prostia ta monumentala. Primul impuls e sa-i trimiti sefului un mesaj si sa te scuzi ca nu poti veni la serviciu, nu te simti bine, te supara rinichiul, a luat-o o piatra la vale, vezi tu ce-i spui. Dar ce te faci daca ai petrecut noaptea trecuta cu alti veseli-paharnici, colegi de birou? Ce-or sa zica aia? Mda… Si, totusi, hai sa ceri o zi libera. Dar nu mai ai multe si ai promis ca luna viitoare plecati la rudele ei. Uf! Deschizi totusi telefonul si iti sar imediat in ochi mesaje expediate la ore la care liliecii se agata agale de crengi. Le citesti si simti cum iti creste pulsul cu fiecare cuvint scurs. Iti lipesti o palma peste fruntea aia ingusta, iti apreciezi in sine talentul scriitoricesc de care pina atunci aveai prea putin habar iar peste toate astea, brusc iti sare si somnul. Rizi, dar nu e risul tau, te speli, clatesti bine, apa de gura cit pentru o saptamina si te sui in primul taxi care-ti iese in cale. Cum intri la caldura te ia cu ameteli. Cu ultimele sfortari incepi sa ticluiesti planul pentru leacul de mai sus. Adica pentru somn. Nu conteaza ca vei fi la birou, tot trebuie sa faci cumva sa pui geana peste geana.

Trei chestii sint de luat in seama in elaborarea unui astfel de plan: pentru a dormi in timpul orelor de lucru trebuie 1) sa parasesti incinta, 2) sa setezi alarma si 3) sa nu fii vazut de altii. Lectiile astea sint importante pentru orice idiot incapabil sa-si evalueze abilitatile de a metaboliza eficient alcoolul (sau de a sta departe de el). In fine, nu mai e loc de reprosuri. E de-ajuns ca esti mahmur la serviciu si ca trebuie sa traiesti cu rusinea asta. Si cu cea a sms-urilor nocturne. Sau ca i-ai urlat la interfon ca un motan in calduri la ora 2 (stii tu cui). In fine.

Cel mai sigur loc pentru a trage un pui de somn la birou e in propria masina. Sau, daca ai un coleg binevoitor, in masina lui. Daca iti poti reprograma sedintele, cu-atit mai bine. Te sui frumusel in masina, conduci citeva minute pina ajungi pe o straduta laturalnica, te intinzi pe bancheta din spate si pui ceasul sa sune undeva peste 5 sau 50 de minute, functie de gravitatea situatiei.

Daca nu ai sau nu poti face rost de interiorul unei masini, e mai complicat. Complicat dar nu imposibil. Cauta o sala de sedinte fara ferestre, incuie-te in ea si trage un power nap. In caz ca nu poti incuia usa, nu-i nimic; te proptesti cu picioarele in ea. E si un mecanism de alarma eficient; cum intra cineva, te trezesti instant. In tot timpul asta, ai grija sa nu te vada nimeni!

Un prieten de-ai mei mi-a spus cum a folosit odata toaleta pentru a trage un pui de somn. Metoda aceasta imi pare destul de laborioasa, unde mai pui ca e destul de greu sa dormi stind in fund pe un capac de WC alunecos. E doar o parere.

Am mai auzit de mahmuri olimpieni care se antrenasera sa doarma in picioare, cu capul sprijinit de perete dar cred ca este doar un mit urban perpetuat de niste glumeti.

Nu uita de prinz! Pauza de masa e un prilej bun pentru a-ti destinde muschii incordati de-atita suferinta, asa ca profita de ocazie.

Buuun. Acum ca ti-ai mai revenit cit de cit, trebuie sa faci si niste post-nap cleaning. Uita-te bine in oglinda sa n-ai vreo dunga pe fata – de la velurul pe care-ai adormit ori de la rosturile din faianta, naiba sa te ia, tu stii pe unde-ai amortit. Oricum arati praf, atita-ti mai lipseste sa iesi triumfator din toaleta cu urme adinci in frunte sau obraji. Fa repede citeva genuflexiuni ca sa pui singele in miscare, ciupeste-te de obraji sa le dai roseata si iesi din toaleta ca si cum ai fi stirpit toti paianjenii. Cu zimbetul pe buze, doar nu s-a intimplat nimic.

Data viitoare bea naibii mai multa apa sau ia-ti o zi libera si nu mai veni mahmur la birou, golanule! Iar cind ajungi acasa da-ti nadragii jos, arunca-ti camasa, trage un tricou pe tine si arunca-te pe saltea. Meriti, you Bad-Decision All Star!

Sursa foto.

Traps that almost everyone will fall into at some point in their lives

– Staying up way too late, thinking you’ll be just fine for the morning
– Hitting spacebar to pause a Youtube video only to realize you’ve scrolled half way down the page. Btw, I recently learned that you can hit Shift+Space to scroll upwards. My life is markedly better.
– A YouTube ad longer than 15 seconds that’s un-skippable.
– Thinking that there will always be more time.
– Thinking you’re good at video games…… Remember, there is always a Korean kid who is orders of magnitude better than you can ever hope to be.
– “Don’t worry, You don’t have to get me anything for (birthday)”. Really, you don’t have to. I’m dead serious!!! Please don’t!!! […] So why didn’t you get me anything…?
– Kids. Biggest trap ever. Takes you 18 years to escape that trap. Kids are just tapeworms that live outside the body that manage to eat your food anyway. They eat your money too. It’s why I’ll name my son Government.
– Gamblers Fallacy. That’s why one shouldn’t even gamble on a fart. Ever.
– “You don’t need to use a rubber.” But how will I erase my pencil marks?!
– Debt. Spending is easy when you aren’t thinking about it. Lots of people end up in debt because they forget about their spending. Like me.
– Prolonged indecisiveness that eventually leads to missed opportunities. “A man who procrastinates in his choosing will inevitably have his choice made for him by circumstance.” – some random dude on the internet
– Some form of addictive substance. Take beer for instance.
– Being antisocial and letting that lower your self worth.
– Thinking their problems are unique to them and so making it worse with the “why me” mentality. Somebody has probably experienced what you’re going through and gotten out of it fine.
– Attacking the new Death Star
 
#internetwisdom #randomthoughts

Sanatatea ma omoara

IMG_3937

Sa se stie din capul locului: n-am nimic cu aparitia legumelor bio, samponului bio, pastei de dinti bio, vinului bio, pietrei ponce bio ori cu intregul curent organic in sine. Unii indivizi au dezvoltat insa un soi de… cum sa-i spun eu… fascinatie pentru logos si logo-uri verzi, pentru cuvinte cu trimiteri pastorale: traditii, taranesc, camara, bacanie, vechi, ardelenesc, tara, bunica – mai putin bunicul, care e adus in discutie mai ales in contexte alcoolice, gen. Ii stim cu totii, ii gasim pretentiosi si incruntati mai ceva ca populatia din metrou, scrutind cu privirea galantarele din magazinele ori raioanele de specialitate si barbotind dinspre lada cu quinoa in semn de apreciere pentru vintage-ul asiatic.

Uitindu-te la ei cu mina auto-suficienta, esarfa pufoasa infasurata in jurul gitului, ochelarii cu rame mari si late, freza tip festival-rock-Fieni-gara ’79, pantalonii de apa adinca, strinsi pe pulpa, parca-ti piere tot cheful de cumparaturi. Nici urma de voiosia si bucuria cu care s-ar presupune ca merge lumea la un shopping de bunatati.

Personal sint un fan al pietei, poate si pentru ca mic fiind ma lua tata dupa el la cumparaturi, unde statea la taclale cu tirgovetele aromance si bulgaroaice care, asa cum imi aduc eu aminte inca mai veneau in pietele din Brasov. Asta se intimpla in urma cu 25, 30 de ani. E drept, nu era atmosfera de tirg satesc unde sa se adune lumea si sa guste brinzeturile ori mizilicurile cu cite-un toi de tuica, dar orisicit, cind vine vorba de lucruri sau gusturi simple reflexul ma trimite inevitabil catre plimbarile din copilarie.

Mai apoi nu trebuie sa fii te miri ce papilo-gustator rafinat ca sa apreciezi ca o lipie pe vatra, o rosie rupta din gradina si stearsa in repezeala pe tricou, si-o brinzica de capra stirnesc cele mai lacrimoase aprecieri. Personal imi aduc aminte de cirnatul iute pe care-l preparau cunostintele alor mei inca de-acum 30 de ani si pe care, afumat, usor uscat il mincam cu rosii condimentate cu sare si piper, linga o piinica proaspata. Aveam 4, 5 ani pe vremea aceea dar gustul care mi-a ramas intiparit este pentru mine cel mai important reper, prototipul oricarei retete de cirnat. Nu mai zic de zacusca home-made, in care se intimpla sa mai pice cite-un ardei capia mai rebel de te facea sa simti bunatatea preparatului citeva ceasuri bune.

Sint sigur ca descoperirea gusturilor bune e o reteta a fericirii. Iar ceea ce maninci iti influenteaza spiritul. Mediocritatea, staganrea si prostia din jur mai vin si din farfurie. Inversunarea cu care isi fac oamenii alegerile evocind principii nobile – ca viata sanatoasa (si minati fiind de guru si sectanti ai sanatatii care-si imprastie intelepciunea prin toate citatele de pe facebook) sint calea sigura catre ratarea iesirii spre acea forma de normalitate in care simplitatea e mai mult decit un cliseu vindut de recentii apostoli ai binelui.

In rest, ramine cum am stabilit.

Să nu ne mai cufurim, zic!

Dare de samă pentru oamenii care nu pricep că umorul (meu) este o formă pură de politețe. În plus, nu au habar de funcția de căutare a definiției unui cuvînt pe Google. Sau de cunoștințe de Limba Engleză. 

De cîțiva ani încoace – nu de mulți, a început să circule prin lume ideea ca gheii sînt și ei oameni. Booon. Păi ce, frate? a zis careva că n-ar fi?! S-a luat careva de ei, le-a reproșat că un organ în gură ar fi împotriva firii? E lucru știut că galeria lu’ Dinamo își tîrîie ce-are mai drag prin gura galeriei lu’ Steaua de cîte ori are ocazia. Asta nu aduce după sine anatema homosexuală. A, că vor unii să le-o atribuie – apăi asta e treaba lor.

Gîlceava mea e cu tot lobby-ul ăsta născut în ultimii ani, prin care se încearcă vîrîrea pe gît a așa-zisei normalități. Parlamentul unei atare țări votează liberalizarea căsătoriilor între homosexuali, alt parlament impune acceptarea homosexualilor pe listele de vot, armata nu mai comentează la recrutare, șcl. Mă gîndesc cum ar fi dacă le-ar interzice divorțul. Dar divaghez. Mai al naibii decît lobby-ul ăsta ieșit din comun și care a luat amploare în ultimii ani e suportul oferit de hipsterii mistuiți de corectitudine politică. – aduc aici în discuție tineretul degrabă vărsător de vitriol, cuprins de evlavie și ambîț atunci cînd se pune problema apărării drepturilor celor asupriți. Sau cărora nu li se suflă destul în… mă rog. – Drept dovadă las mai la vale reacția unei foste ‘prietene’ de pe Facebook – această unealtă născătoare și totodată destrămătoare de mileuri amicale, născocită de mintea bolnavă a unui jidov pus pe îmbogățire. (moaaamă!)

Untitled-_2

Take that, Amazon!

Image

Cititor de mare calibru, mă încercase de cîteva ori imboldul de a cumpăra o tabletă special adaptată exercițiului intelectual de mai sus. Mi-au căzut ochii peste Kindle. Ecranul cu pricina – deși optimizat lecturii îndelungate, mi s-a părut cumva rece, fără… suflet. Fără personalitate. Fad. Necomunicativ. Tern. Acum, în toată vîltoarea asta iscată de tehnologie, m-am gîndit că o fi ceva în spatele entuziasmului colectiv. Și totuși, să înlocuiasca o bucată de plastic tradiționala carte? Întrebarea asta a ajuns să mă frămînte și pe mine într-o oarecare măsură așa că, înainte de a lua o decizie finală am zis că-i mai înțelept să stau și să cumpănesc avantajele și dezaventajele unei astfel de achiziții.

De ce nu aș cumpăra un Kindle?

1. Un Kindle nu poate fi folosit pe post de ascunzătoare pentru obiectele valoroase – vezi bancnota aniversară de 2000 de lei (din 2000, anul eclipsei totale de soare din România), sau a pozei fostei tale prietene. Sau a vreunui lănțug ori bijuterie cu care-ai rămas în urma împărțelii. Dacă ar fi fost după Amazon, Andy din Shawshank Redemption ar fi făcut și acum contabilitate în închisoare. Păi, ce, poți ascunde un ciocan într-un Kindle? Cum ar putea fi Amazon atît de obtuz?

2. Umberto Eco avea o vorbă: “Nu de puține ori mă mai întreabă cîte-un idiot – atunci cînd îmi priveste biblioteca, dacă am citit toate acele cărți.” Cu un Kindle îți vine peste mînă să etalezi tomul din Război și Pace, darămite să mai trezească în musafiri mirarea “Cine citește Război și Pace?”, care să aducă după sine răspunsul meu plin de modestie: “Vrei să spui – cine recitește Război si Pace?”

3. Kindle, spre deosebire de orice altă carte, nu poate fi folosit pentru a lipi un țînțar de perete. Sau, mă rog, poate fi folosit, însă doar o singură dată.

4. Băiețelul de clasa I n-o să poată niciodată să-i spună marii sale iubiri “Pot să-ți duc eu Kindle-ul pînă acasă?” Nu numai că fata cu pricina nu va avea încredere să lase pe mîna amorezatului Kindle-ul de 200 de euro, după ce l-a văzut cum arunca iarna trecută cu bulgări în celelalte fete dar toată ideea ar crea probleme severe de lipsă de încredere. Relația lor de trei săptămîni ar avea serios de suferit. Iar lipsa de încredere poate lăsa sechele pe termen lung.

5. Un Kindle nu mai poate fi folosit la întregul său potențial dacă îl uiți în plasă și îndeși lîngă el cartofi, praz, pătrunjel, mere, ulei. În plus, dacă-i desenezi vreunui personaj mustață, îi faci ochi roșii ori îi atîrni te miri ce alt obiect decorativ, Kindle-ul devine obsolete. Arată bine, e frumos, simpatic – ba chiar ar putea stîrni cîteva rîsete, dar rămîi cu o bucată de plastic inutilă atunci cînd te zgîndărește creativitatea.

6. În încercarea de a balansa o masă cu un Kindle acesta se va sparge cu siguranță. Temă pentru Amazon: cum să atragi clienții care au nevoie de cărți pentru echilibrat mese?

7. Dacă pui 10 Kindle-uri unul peste altul ca să schimbi un bec, Kindle-urile vor ceda – aici nu încape loc de polemică.

8. Cariile au șarmul lor aparte într-o bibliotecă. E-book-urile nu pot avea carii ci cel mult viruși care sînt mult mai înfricoșători și pot să-ți creeze neplăceri rezultate în urma furtului de identitate. Cărțile sînt în circulație de sute de ani și în tot acest răstimp n-am auzit de vreun furt de identitate cauzat de un car.

La urma urmei, recunosc, o carte nu se va ridica niciodată la abilitatea de a putea fi înlocuită cu doar 200 de euro după ce ai scăpat-o în toaletă.

Tomnatic, partea 1

Am patit mai deunazi o rusine mare cit o zi de post. Sa tac si sa tin in mine? Ar fi pacat. S-o impartasesc tuturor? Asa mai vii de-acasa.

Dar mai intii de toate se cuvine a relata pe scurt despre nu-tocmai-meteoricul-si-intensul nostru popas pe plaiurile teutone – tarim de care m-am despartit nu fara putine regrete acum ceva mai bine de un an. Planul era in derulare de vreo 3, 4 luni cind socotisem noi ca ne-ar prinde bine o pedalare prin munti; dar nu oricare munti! Nuuu. Alpii Elvetieni, taicule. Zis si facut, ne-am pus pe treaba, am ochit trasee, peisagii, corturi, biciclete, casti, tricouri, rucsaci, cabane, bani. Bani. Banii in Elvetia sadesc vrind-nevrind in tine un profund sentiment de conservare; l-am simtit si noi cum a inceput sa creasca, i-am dat ghes iar mai la urma ceea ce incepuse cu o idee de “low-cost Switzerland” s-a transformat fara prea multa vociferare intr-o “high-class Germany”. Pai, doara urma sa fie concediu nu izmeneala.

Am mai cooptat in aventura noastra un alt strasnic compatriot, om deprins cu greutatile unei intreprinderi socio-cultural-artistice cum era a noastra. Ca tot veni vorba de “noi si-ai nostril”, sa lamurim de la bun inceput cine sint participantii: doi musterii din Romania s-au dus la alti doi musterii Romani stabiliti in Germania, unde i-a mai acompaniat si-un al 5-lea – tot roman verde, stabilit si el recent in Germania dar in alta urbe. Ne-am reunit cu totii in Garmisch-Partenkirchen, statiune bavareza cu care citiva dintre noi mai facusem cunostinta in urma cu 4 ani. No, acum ca am lamurit cum sta treaba cu participantii la trafic sa presaram citeva condimente si sa aratam cum a compromis o mina de oameni o intreaga statiune bavareza, un intreg imperiu si-o natie, familiile, copiii, in fine, tot.

“Maitre, cind avem avionul?” “Poimiine. Treci tu sa ma iei dimineata?” “Da, Maitre, vin cu taxiul.” Zis, impachetat si facut, la doua zile distanta de conversatie stateam nerabdator ca un pisic in fata usii, asteptind cursa. La nici 5 ore distanta lasasem in urma Bucurestii cu toate neajunsurile sale si ne plimbam picioarele pe pamint curat, proaspat, reavan, din cele bune – nemtesc, din Stuttgart.

“Alo, nu gasesti cheia, nu?”

“Pai ai zis c-ai pus-o sub… E bradul asta, vad piatra.”

“Pune-o, ma la loc. Ma, tu ai ridicat-o si-ai bagat cheia in pamint.”

“Care cheie, ca nu e nici o cheie!”

“Sirbule, deci… cheia – ma!, cum intri in curte e bradul ala mare, doua dale de piatra sprijinite de gard…”

“…da, aici sint.”

“…asa, ridica, ma dala aia si…”

“Aaaa, gata, ma, stai asa, uite-o!” Asa-i cind lasi chei sub pietre; risti s-o afunzi cu totul in pamint daca ridici de coltul care nu trebuie. In fine, am intrat in casa, ne-am lasat bagajele si-am zis ca n-are rost sa mai dormim ca dup-aia ne trece ziua. Da-i si preumbla-te prin oras, mai o cumparatura, mai o cafea, mai un furajer, mai o berica (doua, trei, patru) cu dragii mosului dragi iar mai tirziu somnique de voie. A doua zi – Weinfest 2013, festivalul vinului in oras. De acuma, tin-te!

[…] Vinuri, schnapsuri, punch-uri, struguri, veselie, oameni frumosi, cheflii, fete surizatoare, glume, aduceri aminte, imbratisari lacrimoase, iar peste toate astea o nemtoaica. Draga de ea, nestiind cum sa ne intre in gratii a zis ca – na, om duce lipsa vreunui obiect la mare cautare pe mesele clientilor asa ca a incercat sa ne imbie cu scrumiera ei virfuita. Contrariati de marinimia fetei  nu raminem, totusi nici noi mai prejos si luam un bolovan, o piatra cubica si-i zicem frumos: “Stii, de unde venim noi, e un obicei: daca imi dai ceva atunci trebuie sa-ti dau altceva la schimb, altfel se rupe prietenia. Uite, tine piatra asta, sa-ti aduca aminte de noi. Hai, ia-o, serios.” Cu stringere de dinti si inima pune nemtoaica mina pe piatra, se intoarce apoi la ea la masa, nu inainte de-a ne mai intepa nitel la originile noastre, pipaindu-si buzunarele ca nu care-cumva, vezi-doamne, sa i-o fi disparut ceva. Si da-i si hlizeste-te la noi, umorul, vezi bine fiind treaba serioasa la ei.

Dupa atita tavaleala de ris ne-am mai clatit gurile cu ceea ce s-a prefigurat a fi mai tirziu pierzania noastra, adica o vaza intreaga de punch. Punch in moalele capului, aia am simtit a doua zi – toata ziua, pe tot drumul din Stuttgart pina-n Garmisch. L-am convins in schimb inainte pe rapsodul Weinfest-ului – un neamt veritabil, sa ne arate la pianul lui de piept cum simt suporterii romani dragostea de tara cind ii despart mari, munti, tari si pahare de plaiurile lor. “Bai, La-Minoru’ ala!”

“Auzi, da’ ce-ai avut de-ai alergat aseara cu afisul ala electoral pe strada?”

“?!”

“I-ai mai ridicat si aluia stergatoarele de pe parbriz.”

“?!”

“Si tu ce faceai, ma, de te dadeai pe invirtitoarea copiilor in parc?”

“?!”

Hai in Garmisch.

Era binisor in masina. Temperatura optima, vinticel, geamul usor lasat atit cit sa adie nitel si sa mai atenueze din nicovala ce-mi apasa pe frunte. Flescaiala mare, orisicit, probabil de la caldura cu toate ca e destul de racoare.  Atipesc usor pina la primul popas unde mai dezmortim oasele, mai ridem la toate cite s-au petrecut cu o noapte inainte apoi ne luam talpasita. Crosetam granita dintre Germania si Austria, dam de munti de pe-acum. Alta viata, alt peisaj.

Incepem de joi la amiaza.

Unu’ din noi mai volubil ia contact cu fauna locala, incercind sa se imprieteneasca. L-am lasat in voie, prea topaia vesel.

Image

Mai tirziu vezi-ne acolo, pe mine, pe ailalti trei musterii – mai potoliti, ce figuri facem la usa Getraenke Mark-ului. “Ma, ne ajunge?” “Ne ajunge.” “Pai, cite avem? Hai, mai baga si asta.” Vinzatorul priveste la noi cu mult respect, crezindu-se negustori sau degustatori straini, veniti sa secatuim de tot izvoarele montane ale statiunii. Umplem sacosele cu cele de-ale gurii apoi ne vedem de drum pina la cabana. Prima zi in statiune a trecut fara incidente majore – nici n-avea cum altcumva, de-abia ce descalecasem cuminti si cu dor de aventura montana. Bicicletele incepeau sa prinda luciu, lanturile s afie unse, nimic nu parea sa tradeze vreun cutremur ori eveniment nelalocul lui.

I-am iesit vineri 30 August, intru intimpinare la gara la Garmisch. Era – binisor… il luase controlorul la puricat ca numele din pasaport nu corespundea celui de pe cardul de credit: “Maiher, pe card scrie F.M. in timp ce pe pasaport scrie M.F. Sint eu, e una si-aceeasi persoana! …ta de neamt stupid!” “Bitte?” “Nimic, nimic.” In fine, acum era formatia completa, ajunsese sic el de-al 5lea membru al expeditiei. “Hai.” “Hai.”

[…]

Nu-l puteam lasa pe noul-venit sa isi inceapa aventura bavareza pe inima goala, asa ca am purces cu totii spre locul pierzaniei, unul din restaurantele cu specific local. Prezenta noastra nu trece indiferenta; ba, daca n-as fi asa de modest, as putea afirma ca producem oarecare senzatie. Chelnerita ne imbie cu un schnaps, doua, trei – hai cinci, cite unul de fiecare. Dupa citeva repetitii ca cea de mai sus ne posomorim cu gindul ca domnisoara nu vrea sa ne tina companie – ba unul din noi se scandalizeaza grozav si, stapinind cu greu un gaz captiv zice: “Ti-am zis sa nu venim aici si… ca… nu, ca stiu cu ce se lasa.”

S-a lasat si gazul.

Revine si chelnerita – despre care aflam ca ne e vecina (Bulgaria), ne aduce fiecaruia mincarea in timp ce noi ne facem ca ne suparam, dar nu ne putem birui suficient un suris de infumurare. Decide pe loc sa ne insoteasca la celelalte doua exercitii, ciocnind cu noi cite-un schnaps de incurajare. Plecam zgomotos intr-un tirziu, nu inainte de-a lua si felinarul de pe masa – gindindu-ne noi sa-l folosim pe post de blitz la… o poza. Ne surprinde in flagrant aceeasi domnisoara asa ca ne curma din start creativitatea. Lasam restaurantul in urma pe la miezul noptii si ne indreptam inspre alt loc interesant.

Cel mai mare si aproape cu certitudine singurul club din Garmisch-Partenkirchen are alura cuminte a unui camin cultural. Lumea e bine, asezata, muzica aproape ca e in surdina pentru ca oamenii sa poata socializa. E incurajata discutia libera, dezinhibata, consumul de “Long-Island” la draft de 5l, flirtul e nevinovat, la fel si prietenii care aclameaza de pe margine pe un diapazon potrivit cu vastitatea locului: “Băăă! Hai, odata!” Putin conteaza ca la auzul astor indemne domnisoarele vizate de flirtul amintit dispar in noapte mai repede ca o naluca. Cam asa am disparut si eu la un moment dat – infomentat fiind la ceas de noapte. N-am bagat de seama ca – ocupat fiind cu indeletniciri ale caror detalii nu incap aici, stabilimentul fusese inchis. Cu mine inauntru. M-as fi obisnuit cu capcana daca mi-ar fi lasat angajatii la indemina toate ustensilele, ca sa-mi prepar si eu un hamburger, un… ceva acolo. Dar oamenii inchisesera tot, tot – cuptoarele, frigiderele, usile – tot! Dupa 20 de minute de ridicat din umeri cineva se milostiveste si ma elibereaza. Imi iau cel mai American accent cu putinta si multumesc salvatorului, dupa care ne regrupam. “Unde-ai fost, ma?”, se revolta unul. “Imbecili… un gest larg cu mina inspre McDonald’s… M-au incuiat aia pe dinautru.”

<va urma>

Titlu (optional)

Image

Iar despre filme, c-a aparut o serie de titluri care-a pus lumea pe jar. Unde mai pui ca trecura si Globurile de Aur iar acum sta sa vie si statueta lui Oscar. 

Zice-asa: despre Django Unchained. Tarantino s-a cam narvozat in ultimele interviuri din presa cind l-au luat jurnalistii la rost despre violenta abundenta din filmele lui. Ca cica e normala, face parte din peisaj, e distractiva in contextul dat. “Ce i-au mai trosnit creierii aluia, ba! Ai vazut? Phaaa!” Si ris, da-i ris. Da-i… in fine. Revenind la Django, iese in evidenta absurditatea unor scene cu care Tarantino s-a consacrat: dialoguri aiuritoare care tradeaza superioritatea si aroganta scenaristului. Dar hai sa-l luam pe Christoph Waltz (nazistul din “…Basterds”) si sa-i mai dam o partitura similara, ca a prins bine data trecuta. Bine, de asta data nu-i nazist dar “doftoriciile” pe care le aplica din postura de vinzator de recompense il aseamana intrucitva cu rolul anterior. Dialoguri fortate, cam la asta se rezuma ultimul film al lui Tarantino, actiune labartata pe durata a aproape 3 ore (cind totul ar fi putut lua bine-mersi sfirsit in mai putin de 2) si personaje caricaturale. Ce-a vrut el sa arate? Ei bine, cit de rea a fost America in perioada sclavagista. I-a iesit? Cred ca realitatea a fost probabil mult mai dura decit a aratat-o el dar n-am sa stau acum s-o dezbat. A facut bine ca a caricaturizat niste personaje altcumva odioase? Un vataf insetat de singe care-si punea sclavii sa se bata inspre propria-i delectare, fara a scoate din asta nici cea mai fina bruma de umor negru n-ar fi avut priza la cinefili. Asa ca omul a imbracat in hainele-i bine-cunoscute o etapa din istoria americana putin trecuta sub pres, totul pentru deliciul (mai mare sau mai mic) al fiecaruia. 

Mentiune pentru Samuel L. Jackson care isi releva talentul intr-un rol machiavelic. In rest, filmele astea ale lui Tarantino te fac sa-ti chestionezi propriul intelect: sint eu prost ca nu-l pricep, ori sint prost pentru ca rid la toate fazele seci?

Altul la rind: Seven Psychopaths. Asta din urma e opera unui britanic, ‘vinovat’ si de foarte simpaticul In Bruges. Iese in evidenta un tipar: simpatia regizorilor fata de anumiti actori pe care ii tot folosesc in filmele lor: Wes Anderson cu Bill Murray, Coen Brothers cu George Clooney si/sau John Goodman, iar mai nou McDonagh cu Colin Farrell si Brian Gleeson. Colin Farrell a aparut atit in Bruges cit si in ‘Psychopaths’, unde joaca… joaca bine, ce sa mai. Insa daca in “Bruges” a luat fata tuturor celorlalti actori, in cel din urma film il lasa pe Sam Rockwell (Moon) sa-si faca de cap. Nu cred ca ma insel cind zic ca McDonagh l-a avut drept mentor pe dementul de Tarantino; atit situatiile cit mai ales dialogurile din “Bruges” si “Psychopaths” urmeaza un tipar similar filmelor americanului. Deosebirea o face umorul britanic presarat pe ici, pe colo. In rest avem si sadismul de rigoare, singele care sare pe toti peretii, ba chiar in cazul lui McDonagh fazele implicind crima ori auto-mutilare ascund si mai putine detalii decit in filmele sus-mentionatului american (vezi taiarea beregatei cu briciul din ‘Psychopaths’ sau oribila sinucidere a lui Gleeson din ‘Bruges’). 

Tarantino parind acum usor depasit, era oarecum normal sa apara alti scenaristi/regizori care sa-l inlocuiasca. Iar McDonagh o face cu succes, avind si aportul citorva nume mari (vezi Woody Harrelson, Christopher Walken). Tonul filmelor sale – desi apropiat de negrul umorului tarantian are un suflu proaspat, o gura de aer bine-venita. De la filmele lui ramii cu sentimentul placut de-a fi urmarit o actiune nu foarte pretentioasa insa bine inchegata, cu personaje memorabile, replici pe masura si la care stii ca te vei intoarce cu placere. 

Asa… ce mai avem? Argo. Nu l-am vazut, dar urmeaza sa… Life of Pi: blaaaah. Cloud Atlas: wtf? 3 ore de non-sens frumos colorat. Deadfall: ar fi putut fi muuult mai bun. Totul incepe asa de bine si de frumos, cu chestii pe care le-ai mai vazut (spargere de banca, certuri, stres intre hoti, urmariri, politie, politai mort, hotii se despart, alea-alea), dar ulterior totul se loveste de o criza serioasa de inspiratie scenaristica. De evitat. Sau de urmarit cind o aparea pe HBO. John Dies at the End: film horror la limita dintre geniu si prostioara veritabila. Trebuie sa-l revad, mi se pare ca m-a aiurit prea din cale-afara. Sau macar pentru Paul Giamatti. Si pentru drogul pe baza de sos de soia 🙂

Hai, gata, la munca. Astept anul asta ‘Man of Steel’, ‘Ender’s Game’, ‘Anna Karenina’ (nu rideti! Macar pentru fastul costumelor daca nu pentru Keira Knightley) precum si alte obscuritati care sa ma surprinda placut. 

Ce, fetele nu e oameni?!

alttext

Aud din presa straina ca japonezii de la Fujitsu, oameni cu aplecare profunda inspre doleantele sexului opus au iesit pe piata cu un design de laptop orientat catre… ele. Ce au ele diferit din punct de vedere al utilizatorului de computer, incit sa necesite un design distinct? Ce, ele nu apasa aceleasi butoane, nu dirijeaza acelasi cursor? Nu se imbufneaza la blocarea Outlook-ului ori a Internet Explorer? Prin ce trebuie sa se diferentieze un laptop ‘feminin’? 

M-am gindit la o serie de optiuni aferente din care spicuiesc mai jos: 

– tastatura cu design ergonomic, acomodind pina si cele mai lungi unghii

– finisaj anti-fard (sufli usor inainte sa inchizi laptop-ul si spulberi asadar orice urma de tencuiala depusa in timpul zilei)

– monitor glossy reflectind vizajul in cele mai mici detalii, permitind astfel mentinerea unui ten mereu proaspat

– taste functionale cu atribute suplimentare pentru facilitarea comunicarii, in concordanta cu mesajele primite:

  • F1: ‘Reject friendship request’
  • F2: ‘See you later’
  • F3: ‘Let’s just be friends’
  • F4: ‘I have a headache today’ (cu combinatia Alt+F4 = Remove completely from list)
  • F5: ‘Ok, pick me up after work.’
  • F6: ‘Send instant photo’
  • F7: ‘Automatically insert happy face’
  • F8: ‘Automatically like facebook post’
  • F9: ‘Automatically insert motivational quote of the day on facebook’
  • F10, F11, F12 pot fi programate dupa bunul-plac al utilizatoarei

– sistem de operare fara notificari tendentioase, gen: ‘Please update your flash player‘ ori ‘Java update now available‘. Nu mai zic de ‘Windows critical update available, please install now!‘ E bine stiut ca astfel de rabufneli din partea programelor pot fi datatoare de dureri de cap iar unei femei atit ii mai trebuie – o durere in plus; nu-i de ajuns ca le are pe-ale ei.

– buzunar extern compartimentat care poate adaposti dupa caz: sticluta oja, cutiuta fard, telefon mobil, portofel, portmoneu, portvizit, cutiuta vitamax, esarfa, accesorii sala pentru fetele care poate se duc azi la fitness, poate nu, cutiuta crema de miini, sticluta parfum, chei masina, chei apartament, chei apartament prieten, iPad 2, 3 sau 4, iPod, iPod mini, iPod touch, perie par, agrafe, batistute de hirtie, tigari (dupa caz) etc, etc…

– la cerere se poate adapta miner ori bretea pentru tinut laptop-ul pe umar

Lista ramine deschisa pentru completare.

Temerari_concluzie

Official Records from Felix’s Jump from the Edge of Space:

Speed achieved: 1,342.8 km/h / 833.9 mph – Confirming Felix broke speed of sound

Time before going supersonic: 34 seconds

Jump altitude of 39,045 meters / 128,100 feet

Vertical distance of freefall: 36,529 meters / 119,846 feet

Total time freefall: 4 minutes 22 seconds

Total jump to landing: 9 minutes 9 seconds

Chute pulled: 5,300ft (adica picioare)

Drone, noise & ambient

…de la Blanck Mass (aka Benjamin John Power), jumatatea celor de la Fuck Buttons. Fara bass, fara bubuieli, doar sintetizatoare reminiscente zilelor de glorie ale lui Brian Eno cu al sau ‘Music for films‘.

Pentru momentele de reverie de care mai toti avem nevoie din cind in cind. Merge si-un vin bun linga, dar despre licori cu alta ocazie.

Still here

There are excuses, I have them, Paul has them – we all have them! Actually I was hoping Paul would write something here otherwise people might think he’s just a figment of my imagination. He said he’s too shy. He is, I’ll give him that.

Anyways, where were we? The project is ongoing, that’s for sure. What we managed so far is to get our hands on some lists that we are currently digesting. One of them contains the villages/communes in Romania with their ratings based on the potential for tourism growth – which is both interesting and rewarding in the same time. Why do I say that? Well, at least two of the places that I had initially considered for potential development turned out to sport a high rating (i.e. Cristian and Sanpetru, both in Brasov). “Cristian owns a guest-house in Cristian”. Paul said this may confuse the tourists, that’s why I think I’ll volunteer my buddy here and promote the guest-house through his credentials. How ’bout that, Mr. Stocker? Let’s get there first.

Next, as we all know – I’m about to return to my homeland in less then 2 weeks from now. This will be a great opportunity for getting a first-hand feel with the local market, as well as gaining insights into the business development. We’ve both struggled sorting out some personal aspects of our lives but right now I think things are starting to settle down a bit – isn’t that right, buddy?

In this respect, Paul is constantly catching up with the Romanian realities via stories told by foreigners embracing our traditions, whereas I indulge myself with watching  Razvan Exarhu’s latest culinary trips throughout Transilvania. (i.e. Romania Delicioasa, broadcasted on TVR2).

Back to foreigners enjoying Romania’s offerings: Nick Hunt, a British writer and former Economist/BBC 4 correspondent shares some interesting stories from his journey to our country. You can check it our on the Dark Mountain Project’s blog, quite inspirational. And speaking of which, following up one of Exarhu’s TV shows I learned about this guy – William Blacker, another Englishman who’s actually been living in Romania for the past 20 years. He also wrote a book which apparently determined HRH Prince Charles to invest in Viscri and restore the old, traditional way of life in the Transylvanian village. (I have the book in Kindle format, I’ll see if it’s possible to post it somehow). These are just a couple of examples but I know that there are quite a few westerners who are slowly embracing Romania’s traditional way of live and contemplating an escape from the tumultuous cityscape and settle down in one of our idylic areas. We like it or not, the opportunities that Romania has to offer in the tourism and agricultural fields are quickly triggering interest from foreign investors. If only we’d share the same enthusiasm and appreciation of the old traditional values, I think we’d be pretty advanced from a sociological standpoint. But I digress.

The important thing is that the wheels are in motion, there have already been discussions with people who support the idea and can provide a guiding hand, so I’m eagerly looking forward to get to Brasov and start taking the bull by horns as they say. Until then, enjoy a little slice of Transylvanian goodness:

foto: Casa cu Zorele, Crit, Viscri – Transilvania