Desluşire

Am patit zilele trecute o mare rusine. Sa tac si s-o inghit? Greu – si-ar fi si pacat. O alinare tot trebuie sa vina de undeva – asa ca las sa curga mai la vale patimile.

Mai intii de toate vad bine ca de la o vreme, lasind deoparte apucaturile livresti muschiul responsabil cu plamadirea slovelor cu tilc s-a cam atrofiat. Ma rog, cu tilc, fara tilc, peu importe; ce conteaza e ca n-am mai prea reusit sa scurg nimic din zeama ce-mi fierbe adesea intre urechi – afara de citeva prostii si apucaturi nedemne. Dar ce se-ntimpla? Mi-am compromis amicii, am compromis urbea natala, familia, in fine! In trecerea mea meteorica prin Brasov am lasat cei sapte ani de-acasa, i-am luat pe primii cinci si mai apoi, lipsit de cel mai elementar simt de conservare a reputatiei m-am dedat la acte de simpatie desantata fata de semeni si decor. Mi-au iesit in intimpinare doi musterii care – veseli paharnici, au lasat sa curga racoroasele pina ce simturile si-asa subrede s-au inmuiat de tot. Berea rece, poate prea rece pentru temperatura de-afara si-a adus si ea contributia-i meritorie; n-a fost bai, rece/calda, alta n-a fost, datoria ne-a obligat s-o bem si-asa. O injutarura la adresa nemtilor ca entitate nationala, c-au facut berea prea rece.

Flescaiala mare pe noi, iar pe altii tremur intens; racoarea de-afara lucra in maniere misterioase.  Schimbam impresii (la rece, se-ntelege) despre arta, printzipuri, calatorii, natii, chelneri, pravalii, politichie, totul prost, parca nu merge nimic in tara asta da’ noi ridem strasnic si mai comandam un rind. Rece si asta, dar anestezia incepea sa-si faca simtit efectul. In tot acest rastimp, colegul din dreapta se dregea cu inca o prospatura de piersici. Da-i ris pe nenorocitul, cum isi permite sa faca masa de rusine cu-asa blasfemie, il batem prieteneste pe umar, ne pupam cu zgomot, plecam, platim tot sucul iar mai apoi ne-ntrebam ‘incotro?’. <pauza scurta, scapa un gaz necontrolat> Am ajuns in fata unui stabiliment de dantzuiala si benchetuiala nocturna, pre numele lui “Club”. De acuma, tin-te!

Ma vezi pe mine de colo ce figura fac in timp ce gesticulez barmanului vrute si nevrute – toate pe un diapazon potrivit dimensiunii clubului iar el, cu toate ca nu prea aude ce-i zic, reuseste sa incropeasca 3 pahare cu gin tonic, si o piersica. Fresh, se-ntelege. Calc strimb pe ceea ce mai tirziu s-a dovedit a fi un pantof tras peste-un picior (de om) dar imi mentin balansul pina la masa noastra. Inabus scandalul de frica paznicilor, ies  basma curata cu inc’un rind de licoroase – de asta data pentru masa vecina. Sa-ndreptam pantoful, deh.

Trag cu coada ochiului la alta pereche de ochi galesi si, prinzind curaj adaug prosteste: ‘buna muzica.’ Mi se raspunde pe masura, cu o privire care zicea mai degraba “ma, daca asta n-o fi imbecil, apai ma crede pe mine proasta.” N-am mai zis nimic; am facut un gest larg cu mina, m-am intors pe calciie si dupa un slalom destul de reusit, dau din nou peste comesenii mei. Ne salutam la fel de scandalos, iar mai apoi incep bravadele.

‘Ma, care ai numarul lu’ cutare?’

‘Ai un moment rabdare.’

‘Haide, taicule.’

Fara sa mai stam mult pe ginduri ne atacam amicii pe de-acum pufaind in perne si le dam de stire ce-au ratat. Ne ridem aiurea dupa care adaug eu netot: ‘Uite, ma! Uite! Uite!” Ne imbuibasem peste poate iar de-acum nu ne mai ramasese decit sa numaram pasii pina acasa.

Dimineata la 9, la nici doua ore distanta de la descalecare urechea incepuse sa perceapa niste acorduri fine de taragot. Octavele au coborit si ele treapta cu treapta, pina ce au ajuns cu tot cu nuntasi in dreptul usii unde s-au dezlantuit vertiginos. Ma surprind gura-casca de parca as fi asteptat sa-mi pice un bec in gura, plescai alene si incerc o manevra periculoasa prin stinga patului. Imi reuseste, insa nu pricep de ce s-au schimbat decorurile interioare; ce-i cu-atitea capcane, toate la nivelul degetelor? Incerc sa-mi mentin o oarescare verticalitate, in timp ce tacerea mamei imi da de inteles ca n-am fost cel mai pasnic vizitator. Ne intelegem din priviri – ea incruntata, eu senin, eu la masa, ea venin.

Plec cuminte pe bicicleta cu timplele zvicnindu-mi sub sapca si ma intreb “ce-o mai urma?” Cind dai proverbiala bita in balta stropii continua sa sara pina hat! incolo, ‘functie de intensitatea loviturii.

Dupa amiaza.

Intram pe o pietonala din tzentrum, loc de manifestari cultural-artistice hipiote si de spirit liber. Ambitia vroia sa ne conduca peste munte pina departe, inspre o cetate de unde-am fi cules – ziceam noi, alti amatori de ciclism dar, cu tarabele ce ni se infatisau dinainte-ne n-am reusit sa ne incordam prea mult. Ajungem la o masa cu esarfe colorate crosetate peste mari si tari si ne incepem lectia de estetica cu un Grolsch rece. Miscari indicative foarte pronuntate asupra sevaletelor si diverselor obiecte de artizanat, impresii la cald (de asta data), tablouri, ‘un cer innorat’, ‘un navire pe o mare indirjita’, o rama goala, ‘perspectiva sincera’.

‘Uite, ma!’

Amagit, pesemne de sinceritatea perspectivei sorb fortat din Grolsch, amarui si neplacut, un cui care din pacate – pacatele mele, avea de scos mult prea multe cuie.

‘Auzi, nene? Da’ chestii serioase n-au astia pe-aici?’

‘Ba da.’ Si ma ia fata de mina pina la alta taraba unde se balanganeau in vint tricouri cu indemnuri istete. ‘Daca-ti ride un magar in fata, inseamna ca…’, in fine, am prins ideea. In plus, mi se parea ca toate mi se potrivesc. Tricourile, indemnurile, ma rog, tot ansamblul.

‘Hai in Poiana.’

Cam tremurind de-un fel de vaga frica mi-am anuntat aventura acelorasi amici in fata carora bravasem cu o noapte inainte, doar-doar mi-oi afla vreo simpatie ori scuza la comportamentul meu nedemn. Lacrimos si cu vinele zvicnind din cale afara ma asez in pat, imi dau drumul la televizor si las sa ma cuprinda osteneala. Luni dimineata devreme plecat, lasat urbea in urma, rusinea luata cu mine, pacat, ma uit  multa vreme pe geam aiurit de iuteala evenimentelor, clipesc un pic… Bucuresti-Nord.

Am ostenit. Nu stiu cum stau altii cu iertarea, mai cu seama cind se abuzeaza de pretioasele lor momente si sentimente dar ii imbratisez pe toti cu drag si sper intr-o grabnica revedere.

PS: licenta artistica de rigoare a fost aplicata, sa nu care cumva sa se simta vreun participant ofensat din cale afara. Sa nu mai zicem de influenta lui nenea Iancu si trecerea meteorica a Barbului Delavrancea prin Berlin. (les connaisseurs connaissent).

Grizzly Bear – Yet Again

“Coane, e ceva pe trepied!”

“Coane, vorbeste colo-sa cu cine trebuie ca sa avem zapada cind oi veni, da?” “Sigur, coane – lasa ca daca nu gasim zapada urcam pina unde dam de ea.” …si pe onoarea mea c-asa am facut!

M-am lepadat de nemti pentru doua saptamini, timp in care m-am cuibarit acasica la ai mei, la munte. Nu mult, pentru ca la nici doua zile distanta am urcat vesel nevoie mare in Inter-Regio-ul care m-a purtat prin intunecimea noptii pina sus, hăt departe pe Somes. Beclean pe Somes. Beclean pe Somes asta e o urbe mica in care – bag sama, trenurile vin din regiuni diferite ale tarii dupa care se innoada si-si duc pasagerii acolo unde isi are fiecare treaba lui. Dupa o halta scurta de vreo 10, 15 minute mi-am reluat calatoria spre Vatra Dornei – de asta data intr-o garnitura faimoasa pentru elementele ei pitoresti (acceleratul Timisoara – Iasi).  – Bine, la momentul calatoriei mele faima de mai sus nu-mi era cunoscuta; mi-a fost confirmata mai tirziu – Pe locul meu sedeau cufundate in reverie o babuta cu nepotica ei in timp ce pe restul de fotolii se intindeau perechi de membre, grumazuri, genti – cu greu iti puteai da seama de cine era atasat fiecare element, asa ca dupa un oftat scurt m-am pus planton in fata compartimentului. 3 ore de paza pe culoar – ca sa nu intre curentul in tot vagonul, apoi, la putin dupa 5 ale diminetii m-am scoborit cuminte pe peronul garii din Dorna. Scrutam zarea dupa jupinul Mage dar ia-l de unde nu-i. Am zis sa-i mai dau ragaz omului ca nu-i de colea sa faci ochi la ora cind altii pufaie in vis. […] Ne-am regasit dupa vreo 5, 10 minute de rebegeala – unu’ venise printr-o parte a garii, in timp ce altul astepta pe cealalta. Deh. Incepea sa ma riciie pe gitlej – iar asta nu ca m-ar fi incercat oarescare apetituri ci din contra – curentul ‘cela din tren incepea sa-si faca efectul. Ar fi fost si pacat ca pina acum sa ma ocoleasca gutunarul – doara un an de zile prea ma bucurasem de binefacerile unor fose desfundate. M-a imbiat conu’ Mage la o cana cu ceai – chiar doua, iar mai incolo pe la 9 am iesit in recunoastere dupa subiecte fotografice. Gazda mea, se vede bine ardea de nerabdare sa-si clateasca ochiul fotografic pe coclaurile Dornei. Ardea si ochiul meu dar recunosc ca avea niscaiva nerabdari in plus; imediat ce ne-am intors acasa mi s-au lipit pleoapele instant iar pret de 6 ore nu le-am mai putut dezlipi; nici n-am incercat, cazna era mult prea mare.

3PM trecute fix. La inceput am clipit alene, apoi un pic mai repede – m-am uitat in sus, apoi in stinga, dreapta, m-am ridicat in capul oaselor si-am incercat sa articulez o vocala. Dupa gîjîiala slobozita imi devenea din ce in ce mai limpede ca ma asteapta incercari grele in zilele ce urmeaza. Mai tirziu mi s-au insirat optiunile pe masa: aspirina, paracetamol, biseptol, in fine – tot arsenalul aferent. N-am cricnit deloc, ba mai mult – ma durea sufletul gindindu-ma ca dupa ce-am planuit excursia asta de vreo 3, 4 luni urma sa-mi fie curmat entuziasmul de manifestarile nefiresti ale unui fir de curent patruns parsiv prin oasele subsemnatului. Ei bine, n-avea sa ma dea gata o raguseala! Dixit.

A treia zi eram la pat. Insa am omis un detaliu: flescait de raceala care incepea sa prinda radacini, a doua zi mi-am luat echipamentul la spinare si-am urcat cu amicii mei pe munte, la temperaturi joase, geruiala, frig, ce mai – sa nu scoti un popa afara din casa. N-a contat. Nici o intemperie si nici o boala nu se putea pune de-a curmezisul nostru si-al talentului nostru fotografic. Cu ambitia si increderea asta am purces printre stinci alunecoase pina ce-am ratat poteca si ne-am trezit… ne-am trezit… ma rog, ne-am trezit in alta parte. Dar pina sa ajungem unde nu trebuia am fost  supusi la suplicii din cele mai mari. Natura Mama – mai cu seama atunci cind in sinul ei se aventureaza fii rebegiti – unul suferind de git, altul cu un genunchi strins in chingi, tinde sa puna de-a lungul si de-a latul tot felul de obstacole – doar-doar i-o mai domoli pe neaveniti si le-o baga mintile in cap. Asa si cu noi; inaintam un pas prin omat, ne trageam sufletul pret de 5 minute, apoi agonizam pe cite-un povirnis abrupt. “Coane, pe unde-o luam?” “Hai pe-acolo, ca pe-acolo e drumul.” “Coane, is niste stinci aici!” “Si, se vede ceva printre ele? Avem pe unde trece?” “Nu stiu, stai sa ma uit.” […] “Coane, nu prea. Nu stiu cum urcam.” “Stai asa. Arunca rucsacul ala. Hai ca ma sprijin eu de stinca si te urci pe umarul meu.” “Pai sint greu.” “Laaasa, coane, cit de greu poti sa fii?” – atit de greu incit i-a ramas omului vinataie pe umar, dar asta ramine intre noi, cititorii – “Hai coane, da mina. Da trepiedu’ ala mai intii. Asa. Hai, sus!” “E, cum e, coane?” “Maaama, ce misto!” “Bag picioarele, coane, n-am venit bine.” O_o

Planul nostru era sa avem stinca din planul secundar cumva mai aproape de noi si in plus sa ne gasim pe un platou situat deasupra ei. Ce vina am avut noi ca a nins de s-au astupat potecile iar caprioarele au ros tocmai portiunea de coaja pe care erau vopsite indicatoarele?

In fine, n-a mai contat. Rezultatul ne-a multumit pe fiecare in parte iar peste toate astea stiam in sinea noastra ca in curind vom purcede in alta expeditie. Dupa aventura de peste zi a urmat – cum bine am mentionat atacul la aripa, rapunerea tinarului musafir si tintuirea lui la orizontala pret de o zi si-o noapte. Tuse, stranuturi, muci, Fervex, servetele peste servetele, vin fiert, iar tuse, iar stranuturi, iar m… bine, fara m… dar cu servetelele la indemina – ce mai, gutunar cu simt de raspundere. Starea s-a ameliorat dupa vreo 24 de ore de zacut iar in cea de-a 4a zi aproape ca-l lasasem pe conul Mage in urma cu un deal, asa de sprinten eram. Sus, la altitudine mi-a pierit elanul de era mai, mai sa fac apoplexie. Mage – in elementul lui. “Ia uite coane, ce priveliste! Aici trebuia s-ajungem de-alaltaieri. Zi si tu!”, exalta el sprintar. De partea cealalta suflu greu, ameteli, pesemne lucrau magnetismul si altitudinea. Mi-a reusit un  “Da, coane, misto.”, dupa care m-am asezat p’o piatra unde-am lasat sufletul sa-si revina. Si-apoi ne-am pus pe treaba:

Aveam un entuziasm debordant incit nici nu mi-am dat seama cind, ochind un colt de piatra cu pupila in viewfinder, un susur lin s-a prelins cuminte din nas in jos, aterizind ca o picatura de ploaie pe unul din picioarele trepiedului, facindu-ma sa exclam mirat: “Coane, mi-a cazut un muc pe trepied!” A urmat o secunda de nedumerire iar dupa ea intrebarea, formulata oarecum intr-un hohot de ris: “Ce-hehe-ai spus, coane?!” Si ris, da-i ris! Rideau banditii – care mai de care mai degerat de crapau turturii pe noi dar cui ii mai pasa, acum c-am gasit si poteca, si peisajul, si vremea faina.

Asa fuior pufos de ceata curgind pe deasupra muntilor mai rar mi-a fost dat sa vad. Stiu c-a lucrat conu’ Vlad la citeva secunde de time-laps-uri asa ca ard de nerabdare sa vad ce-o iesi odata pozele prelucrate. Batea un vint strasnic sus acolo, cu rafale de-ti crapau obrajii asa ca deseori ma refugiam intre stinci ca sa-mi mai oblojesc degeraturile. Dar n-a fost un moment de regret in toata aventura asta carpatica. Ba nu, mint, a fost unul – si inca dainuie: am lasat in urma o zapada si-un peisaj de poveste cu care – in cazul cel mai fericit ma voi mai intilni de-abia peste un an. Vara e rezervata, se stie; e rezervata rododendronului de pe munti si vai, lacurilor glaciare si-a ce s-o mai arata ochilor amatori de peisagii. Dar asta numai dupa ce – stie conul Vlad, numai dupa ce-o da gata stiucile din Fagaras, ca sa ne facem pofta de aventura 🙂

Sa te tii!

Excursie realizata cu bunavointa si ospitalitatea oamenilor. Care oameni, se stiu ei 🙂 Vlad, Cristina & Ioana – salutari de la Cumatrul!

Turism indiferent de zona

Ce s-o mai tinem langa, deja intraram in Iulie iar sefii ne intreaba care ni-s planurile de vacanta. Pentru aia dintre noi care alegem sa petrecem concediul pe plaiuri bastinoase am ticluit niscaiva sloganuri menite sa promoveze turismul la nivel de judet, repede pina nu le reorganizeaza.

Arges: Faceti stinga ca sa intrati pe autostrada.

Bacau: Sirma, baaa!

Botosani: Acum accesibil si cu masina.

Braila: Contrar credintei, nu sintem doar un cartier din Galati!

Brasov: Punte de legatura intre Moldova si restul tarii inca din 1234.

Bucuresti: Experti in a da indicatii despre cum sa iesi spre Ploiesti, Pitesti, Giurgiu, Alexandria, Constanta.

Caras-Severin: Nici o legatura cu Adrian Severin.

Constanta: Aici si-a inceput Planck masuratorile.

Cluj: No!

Covasna: Daca tot esti in drum spre Brasov de ce nu opresti sa ne saluti si sa cumperi un Kurtos?

Harghita: Hrrr!

Hunedoara: Stiti unde s-a nascut Burebista? Daca nu, atunci precis s-a nascut aici.

Ialomita: Locu’ de nastere a lu’ Dinescu.

Iasi: Frate cu Bacaul. Principal contribuitor la superstitia universal-cunoscuta: “You have beautiful girls in Romania!”

Mehedinti: Principalul producator de jgheaburi si ghiuluri din tabla de trompeta pe cap de ruman.

Mures: Fratele mai mic al Maramuresului.

Neamt: Nici o legatura cu Germania.

Olt: Leaganul umorului romanesc.

Prahova: Trebuie sa opresti undeva pentru benzina, de ce sa n-o faci aici?

Satu-Mare: Nu chiar un sat; avem drumuri asfaltate.

Sibiu: Avem primar neamt!

Suceava: Vatra Dornei

Timis: Odinioara parte din Imperiul Austro-Ungar. Acum punte de legatura intre Banat si supermarket-urile din Ungaria.

Vrancea: Cutremurator. (previzibil)

Un bon weekend!

La noapte nu se stie precis ce-are sa se intimple. Se prea poate ca telefonul sa sune pe la vreo ora inaintata iar de partea cealalta a firului sa se contureze vocea unui amic pus pe sotii. La fel de bine se poate sa fie alt musteriu gata inveselit care invita comeseni in pub. Sau poate ca tu, singur, il vei lua de mineca pe un alt concetatean apropiat de mintea si sufletul tau petrecaret cu care – inainte de-a va fi incurajat exemplar cu cite unul, doua tonifiante (Hendricks’s, spre pilda), vei purcede inspre abis. Abisul, se stie – reprezinta culminarea unei nopti de pomina din care nu-ti amintesti prea multe, afara de o iesire in aer liber, o ridicare, doua, trei – cine mai numara!?! – de pahare, dantuiala prin locuri nepermise (o masa, o capota de masina, etc.), fluierat dupa fuste, dupa chelner, dupa fuste, dupa bodyguarzi, dupa chelner, in fata bodyguarzilor iar in cele din urma dupa taxi.

“Nu mai fac.”

Frint la aripa si palit de remuscari ridici geana si te inmoi la rasaritul primei raze de soare. Adormi linistit pe unde-apuci iar mai la urma te trezesti teapan ca o masa de calcat si mirat: “Unde-i sudul?! Ce daut… daut… asta.. caut eu pe jos? Am cazut pe ‘os?” Te ridici greoi, cumva balastul inca isi face datoria; scoti pe rind pantofii, cureaua, lasi pantalonii sa cada in vine, deschei si singurul nasture care mai tinea camasa pe tine, te duci la baie, te uiti in oglinda, stergi rujul de pe obraz, dupa care te culci de-a binelea. Nu in baie, pentru ca nu vrei sa te trezesti ca data trecuta arcuit dupa forma vanei.

“Cine n-are provizii, sa-si faca din timp!”

Bine-a zis cine-a zis… Pentru ca nimic nu se compara cu un pahar de suc de portocale, devreme, la amiaza. De mincare nu e loc si nici pofta. Sucuri naturale si fructe cit cuprinde. Azi te menajezi, n-ai voie sa depui nici cel mai mic efort. Bolnavului ii trebuie liniste si destindere ca sa scape de suferinta. Asa ca prescriem mai la vale doua, trei pelicule numai bune de inveselit atmosfera. Si-asa esti destul de chinuit ca sa-ti doresti a-ti aduce aminte de toate cite-ai patimit c-o noapte-n urma.

Rango – cu Johnny Depp (printre altii) Animatie simpatica foc, plina de umor subtil. Personajul meu preferat din tot filmul: o sopirla cu tepi si cu ochi mari.

Paul – cu… ma rog.. actori cunoscuti si un extraterestru foarte bine CGI-zat. Umor britanic, umor absurd, usor de digerat in weekend. Am ris in hohote.

Hot Fuzz – cu… si de… si un pic mai vechi (de vreo 2, 3 ani) Scris de aceeasi tipi (britanici) care-au scris si comedia de mai sus. Un politai dedicat carierei trup si suflet este transferat din Londra intr-un satuc idilic din Marea Britanie. Urmeaza o serie de intimplari ridicole presarate cu umor absurd, citeva scene singeroase si culmineaza cu un happy-end. Un pic mai slabut decit ‘Paul’ dar totusi de nelepadat.

Pina duminica ar trebui sa iesi din letargie.

Usor, de weekend

Trosnit de oase, cascat prelung, sters la ochi, plescait usor din limba. “Unde-i baia?” Liniste pretutindeni, nu ti se raspunde de niciunde, e prea multa anestezie in aer. Primul pas e un pic nesigur, cam ca al unui ied de-abia nascut in paie. O iei agale spre toaleta si-o gasesti mai ordonata decit a ta – primul semn ca ai petrecut peste noapte in alta parte decit acasa. Te speli pe ochi – oaaa!, ce rece-i taicule! Firisoare mici si rosii brazdeaza albul ochiului ca niste fulgere minuscule. “Pesemne c-am adormit tirziu… Sau dimineata foarte devreme, chestie de nuanta.” Te uiti mirat in oglinda si te-ntrebi ce-o fi cu tricoul asta alb pe tine cu inscrisul “Daddy’s Girl”, urmat de-o inima roz. In fine, ce mai conteaza.

E simbata. Afara burniteaza. E frig, bate vintul – ce mai, sa nu iasa un popa afara din casa. Mic dejun? E putin trecut de 12. Eh, las’ ca pica bine. Suc de portocale: cel mai bun tratament sau, ma rog – prima optiune pentru cazurile cu deficit de glicemie. Parca se mai domoleste si foamea. Da’ stai; sa-i fac o surpriza? Hai mai bine sa inchid usa. Cind gatesc imi place s-o fac in tihna. Cel mai mic deranj poate cauza neajunsuri omletei care – la urma urmei e specialitatea mea. Omleta cu sunca, omleta cu ton, omleta cu tomate, omleta cu cirnati, omleta cu legume mexicane, omleta cu… oua sau orice altceva gasesti in frigider! Un preparat usor adaptabil la conditiile domestice. Hm! Pacat ca n-are ulei. Ma bag la loc in pat, nu inainte de-a deschide laptopul. Cutia Pfanner sta cuminte linga pat in timp ce colocatarul se foieste si fornaie alene pe nari.

<bzzzz!> <bzzzz!> <bzzz!> Sunetul asta infundat vine de undeva…<bzzz!> de undeva… pare sa fie sub pat. Bine ca era pe silent. Il dibuiesc cu greu. Era mama. Nu poti raspunde la telefoane cind ai vocea dogita. Mizezi pe intelegerea parinteasca si lasi sa mai treaca citeva ore – timp in care nascocesti ceva, vezi tu ce.

“Cine era?” “E, te-ai trezit?” “Mhm… […] Cit e ceasul?” “Nu stiu, e devreme.” “I-ai dat de mincare lui Kim?” […] Deci riciitul ala din dormitor era pe bune. Deschid usa si las sa intre un birmanez pufos, grabit din cale-afara. S-a terminat cu linistea.

[…]

Urmeaza program de voie. O iei incet, cu o comedie savuroasa made in the UK THE TRIP. Un jurnalist si prietenul lui facind un scurt tur al celor mai bune restaurante din nordul tarii. Mincare esquisite, dialoguri hilare, atmosfera de vacanta.

N-ai cum sa plictisesti audienta – si chiar daca s-ar intimpla, mai sint resurse la dispozitie. Poate nu chiar “Tropa de Elite“, partea a 2a – ca ai speria-o nitel cu duritatea si realismul imaginilor (hell, yeah!), dar poti opta pentru “King’s speech” al carui Colin Firth face o prestatie de zile mari. Pina si pisicu’ a ramas cuminte pe toata perioada vizionarii.

Gata, ca-i tirziu si trebuie sa ne imbracam. Cica e concert in seara asta. “Nu te duci tu inainte la magazin sa iei piine toast si somon? A, sa nu uiti de ulei.” Ma duc, vorba aia – poti sa zici nu? Nu poti.

Poveste orientalã

“A-ntîlnit odatã un negustor glumeţ, întorcîndu-se din tîrg, pe Nastratin Hogea, vechiul nostru prieten din copilãrie, şi zice:

– Hogeo, dacã ghiceşti ce-am eu în basmaua asta, ţi-l dau tie sã-l faci jumãri… Ia, ghici!

Hogea se gindeşte şi rãspunde:

– Ia mai spune încã o datã.

– Dacã ghiceşti ce e, ţi-l dau sã-l faci jumãri…

– Nu-i destul, atîta… E prea departe… Mai dã-mi un semn macar, sã mã apropii de-nţeles.

– Aşa? adãogã negustorul; uite: e ceva gogoneţ, cu coaja tare, şi-nãuntru, dacã spargi coaja, d-asupra e alb şi-n mijloc e galben…

– Ei! zice Hogea, dupã ce se gîndeşte bine; las’ cã ştiu acuma: ai scobit o gulie şi-ai vîrît înãuntru o bucãţicã de morcov.”

*

Berlin W.

La multi ani! Noroc! Sanatate! Bucurie!

Toti Caragelestii
27 Dec. stil vechi 1907

I.L. Caragiale catre Paul Zarifopol

concluzie

Zice-asa: ca pe timp de iarna apriga s-a observat ca unii pesti – in speta pastravul cafeniu (brown trout. N-am gasit alta rima), isi reduc dimensiunile pina la 10%, ceea ce ii ajuta considerabil in conservarea energiei si supravietuirea in mediul neprielnic. Si tot studiul asta condus de niste cercetatori Norvegieni si Finlandezi mai zice ca fenomenul a fost observat si la unele mamifere, cum ar fi iguana de Galapagos. Da.

Eu duc studiul mai departe sau, ma rog – analiza, gindindu-ma la anumiti membrii ai speciei noastre care sint mai ghindoci de la mama natura. Pesemne evolutia lucreaza de mult la noi, dar nimeni n-a bagat de seama. De-aia unii din semenii nostri obisnuiti sa priveasca lumea de la altitudini mai reduse sint uneori mai plini de verva, energici, tifnosi, ambitiosi – in fine, au mai toate atributele specifice unui comportament agitat, recte inmagazineaza o cantitate considerabila de energie ce le asigura o rezistenta semnificativa la conditiile de trai potrivnice. Unii rezista chiar si la glume.

Q.E.D. – adica Ceea ce trebuia – nu-i asa, intr-un fel demonstrat.