Tomnatic, partea 1

Am patit mai deunazi o rusine mare cit o zi de post. Sa tac si sa tin in mine? Ar fi pacat. S-o impartasesc tuturor? Asa mai vii de-acasa.

Dar mai intii de toate se cuvine a relata pe scurt despre nu-tocmai-meteoricul-si-intensul nostru popas pe plaiurile teutone – tarim de care m-am despartit nu fara putine regrete acum ceva mai bine de un an. Planul era in derulare de vreo 3, 4 luni cind socotisem noi ca ne-ar prinde bine o pedalare prin munti; dar nu oricare munti! Nuuu. Alpii Elvetieni, taicule. Zis si facut, ne-am pus pe treaba, am ochit trasee, peisagii, corturi, biciclete, casti, tricouri, rucsaci, cabane, bani. Bani. Banii in Elvetia sadesc vrind-nevrind in tine un profund sentiment de conservare; l-am simtit si noi cum a inceput sa creasca, i-am dat ghes iar mai la urma ceea ce incepuse cu o idee de “low-cost Switzerland” s-a transformat fara prea multa vociferare intr-o “high-class Germany”. Pai, doara urma sa fie concediu nu izmeneala.

Am mai cooptat in aventura noastra un alt strasnic compatriot, om deprins cu greutatile unei intreprinderi socio-cultural-artistice cum era a noastra. Ca tot veni vorba de “noi si-ai nostril”, sa lamurim de la bun inceput cine sint participantii: doi musterii din Romania s-au dus la alti doi musterii Romani stabiliti in Germania, unde i-a mai acompaniat si-un al 5-lea – tot roman verde, stabilit si el recent in Germania dar in alta urbe. Ne-am reunit cu totii in Garmisch-Partenkirchen, statiune bavareza cu care citiva dintre noi mai facusem cunostinta in urma cu 4 ani. No, acum ca am lamurit cum sta treaba cu participantii la trafic sa presaram citeva condimente si sa aratam cum a compromis o mina de oameni o intreaga statiune bavareza, un intreg imperiu si-o natie, familiile, copiii, in fine, tot.

“Maitre, cind avem avionul?” “Poimiine. Treci tu sa ma iei dimineata?” “Da, Maitre, vin cu taxiul.” Zis, impachetat si facut, la doua zile distanta de conversatie stateam nerabdator ca un pisic in fata usii, asteptind cursa. La nici 5 ore distanta lasasem in urma Bucurestii cu toate neajunsurile sale si ne plimbam picioarele pe pamint curat, proaspat, reavan, din cele bune – nemtesc, din Stuttgart.

“Alo, nu gasesti cheia, nu?”

“Pai ai zis c-ai pus-o sub… E bradul asta, vad piatra.”

“Pune-o, ma la loc. Ma, tu ai ridicat-o si-ai bagat cheia in pamint.”

“Care cheie, ca nu e nici o cheie!”

“Sirbule, deci… cheia – ma!, cum intri in curte e bradul ala mare, doua dale de piatra sprijinite de gard…”

“…da, aici sint.”

“…asa, ridica, ma dala aia si…”

“Aaaa, gata, ma, stai asa, uite-o!” Asa-i cind lasi chei sub pietre; risti s-o afunzi cu totul in pamint daca ridici de coltul care nu trebuie. In fine, am intrat in casa, ne-am lasat bagajele si-am zis ca n-are rost sa mai dormim ca dup-aia ne trece ziua. Da-i si preumbla-te prin oras, mai o cumparatura, mai o cafea, mai un furajer, mai o berica (doua, trei, patru) cu dragii mosului dragi iar mai tirziu somnique de voie. A doua zi – Weinfest 2013, festivalul vinului in oras. De acuma, tin-te!

[…] Vinuri, schnapsuri, punch-uri, struguri, veselie, oameni frumosi, cheflii, fete surizatoare, glume, aduceri aminte, imbratisari lacrimoase, iar peste toate astea o nemtoaica. Draga de ea, nestiind cum sa ne intre in gratii a zis ca – na, om duce lipsa vreunui obiect la mare cautare pe mesele clientilor asa ca a incercat sa ne imbie cu scrumiera ei virfuita. Contrariati de marinimia fetei  nu raminem, totusi nici noi mai prejos si luam un bolovan, o piatra cubica si-i zicem frumos: “Stii, de unde venim noi, e un obicei: daca imi dai ceva atunci trebuie sa-ti dau altceva la schimb, altfel se rupe prietenia. Uite, tine piatra asta, sa-ti aduca aminte de noi. Hai, ia-o, serios.” Cu stringere de dinti si inima pune nemtoaica mina pe piatra, se intoarce apoi la ea la masa, nu inainte de-a ne mai intepa nitel la originile noastre, pipaindu-si buzunarele ca nu care-cumva, vezi-doamne, sa i-o fi disparut ceva. Si da-i si hlizeste-te la noi, umorul, vezi bine fiind treaba serioasa la ei.

Dupa atita tavaleala de ris ne-am mai clatit gurile cu ceea ce s-a prefigurat a fi mai tirziu pierzania noastra, adica o vaza intreaga de punch. Punch in moalele capului, aia am simtit a doua zi – toata ziua, pe tot drumul din Stuttgart pina-n Garmisch. L-am convins in schimb inainte pe rapsodul Weinfest-ului – un neamt veritabil, sa ne arate la pianul lui de piept cum simt suporterii romani dragostea de tara cind ii despart mari, munti, tari si pahare de plaiurile lor. “Bai, La-Minoru’ ala!”

“Auzi, da’ ce-ai avut de-ai alergat aseara cu afisul ala electoral pe strada?”

“?!”

“I-ai mai ridicat si aluia stergatoarele de pe parbriz.”

“?!”

“Si tu ce faceai, ma, de te dadeai pe invirtitoarea copiilor in parc?”

“?!”

Hai in Garmisch.

Era binisor in masina. Temperatura optima, vinticel, geamul usor lasat atit cit sa adie nitel si sa mai atenueze din nicovala ce-mi apasa pe frunte. Flescaiala mare, orisicit, probabil de la caldura cu toate ca e destul de racoare.  Atipesc usor pina la primul popas unde mai dezmortim oasele, mai ridem la toate cite s-au petrecut cu o noapte inainte apoi ne luam talpasita. Crosetam granita dintre Germania si Austria, dam de munti de pe-acum. Alta viata, alt peisaj.

Incepem de joi la amiaza.

Unu’ din noi mai volubil ia contact cu fauna locala, incercind sa se imprieteneasca. L-am lasat in voie, prea topaia vesel.

Image

Mai tirziu vezi-ne acolo, pe mine, pe ailalti trei musterii – mai potoliti, ce figuri facem la usa Getraenke Mark-ului. “Ma, ne ajunge?” “Ne ajunge.” “Pai, cite avem? Hai, mai baga si asta.” Vinzatorul priveste la noi cu mult respect, crezindu-se negustori sau degustatori straini, veniti sa secatuim de tot izvoarele montane ale statiunii. Umplem sacosele cu cele de-ale gurii apoi ne vedem de drum pina la cabana. Prima zi in statiune a trecut fara incidente majore – nici n-avea cum altcumva, de-abia ce descalecasem cuminti si cu dor de aventura montana. Bicicletele incepeau sa prinda luciu, lanturile s afie unse, nimic nu parea sa tradeze vreun cutremur ori eveniment nelalocul lui.

I-am iesit vineri 30 August, intru intimpinare la gara la Garmisch. Era – binisor… il luase controlorul la puricat ca numele din pasaport nu corespundea celui de pe cardul de credit: “Maiher, pe card scrie F.M. in timp ce pe pasaport scrie M.F. Sint eu, e una si-aceeasi persoana! …ta de neamt stupid!” “Bitte?” “Nimic, nimic.” In fine, acum era formatia completa, ajunsese sic el de-al 5lea membru al expeditiei. “Hai.” “Hai.”

[…]

Nu-l puteam lasa pe noul-venit sa isi inceapa aventura bavareza pe inima goala, asa ca am purces cu totii spre locul pierzaniei, unul din restaurantele cu specific local. Prezenta noastra nu trece indiferenta; ba, daca n-as fi asa de modest, as putea afirma ca producem oarecare senzatie. Chelnerita ne imbie cu un schnaps, doua, trei – hai cinci, cite unul de fiecare. Dupa citeva repetitii ca cea de mai sus ne posomorim cu gindul ca domnisoara nu vrea sa ne tina companie – ba unul din noi se scandalizeaza grozav si, stapinind cu greu un gaz captiv zice: “Ti-am zis sa nu venim aici si… ca… nu, ca stiu cu ce se lasa.”

S-a lasat si gazul.

Revine si chelnerita – despre care aflam ca ne e vecina (Bulgaria), ne aduce fiecaruia mincarea in timp ce noi ne facem ca ne suparam, dar nu ne putem birui suficient un suris de infumurare. Decide pe loc sa ne insoteasca la celelalte doua exercitii, ciocnind cu noi cite-un schnaps de incurajare. Plecam zgomotos intr-un tirziu, nu inainte de-a lua si felinarul de pe masa – gindindu-ne noi sa-l folosim pe post de blitz la… o poza. Ne surprinde in flagrant aceeasi domnisoara asa ca ne curma din start creativitatea. Lasam restaurantul in urma pe la miezul noptii si ne indreptam inspre alt loc interesant.

Cel mai mare si aproape cu certitudine singurul club din Garmisch-Partenkirchen are alura cuminte a unui camin cultural. Lumea e bine, asezata, muzica aproape ca e in surdina pentru ca oamenii sa poata socializa. E incurajata discutia libera, dezinhibata, consumul de “Long-Island” la draft de 5l, flirtul e nevinovat, la fel si prietenii care aclameaza de pe margine pe un diapazon potrivit cu vastitatea locului: “Băăă! Hai, odata!” Putin conteaza ca la auzul astor indemne domnisoarele vizate de flirtul amintit dispar in noapte mai repede ca o naluca. Cam asa am disparut si eu la un moment dat – infomentat fiind la ceas de noapte. N-am bagat de seama ca – ocupat fiind cu indeletniciri ale caror detalii nu incap aici, stabilimentul fusese inchis. Cu mine inauntru. M-as fi obisnuit cu capcana daca mi-ar fi lasat angajatii la indemina toate ustensilele, ca sa-mi prepar si eu un hamburger, un… ceva acolo. Dar oamenii inchisesera tot, tot – cuptoarele, frigiderele, usile – tot! Dupa 20 de minute de ridicat din umeri cineva se milostiveste si ma elibereaza. Imi iau cel mai American accent cu putinta si multumesc salvatorului, dupa care ne regrupam. “Unde-ai fost, ma?”, se revolta unul. “Imbecili… un gest larg cu mina inspre McDonald’s… M-au incuiat aia pe dinautru.”

<va urma>

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s