Titlu (optional)

Image

Iar despre filme, c-a aparut o serie de titluri care-a pus lumea pe jar. Unde mai pui ca trecura si Globurile de Aur iar acum sta sa vie si statueta lui Oscar. 

Zice-asa: despre Django Unchained. Tarantino s-a cam narvozat in ultimele interviuri din presa cind l-au luat jurnalistii la rost despre violenta abundenta din filmele lui. Ca cica e normala, face parte din peisaj, e distractiva in contextul dat. “Ce i-au mai trosnit creierii aluia, ba! Ai vazut? Phaaa!” Si ris, da-i ris. Da-i… in fine. Revenind la Django, iese in evidenta absurditatea unor scene cu care Tarantino s-a consacrat: dialoguri aiuritoare care tradeaza superioritatea si aroganta scenaristului. Dar hai sa-l luam pe Christoph Waltz (nazistul din “…Basterds”) si sa-i mai dam o partitura similara, ca a prins bine data trecuta. Bine, de asta data nu-i nazist dar “doftoriciile” pe care le aplica din postura de vinzator de recompense il aseamana intrucitva cu rolul anterior. Dialoguri fortate, cam la asta se rezuma ultimul film al lui Tarantino, actiune labartata pe durata a aproape 3 ore (cind totul ar fi putut lua bine-mersi sfirsit in mai putin de 2) si personaje caricaturale. Ce-a vrut el sa arate? Ei bine, cit de rea a fost America in perioada sclavagista. I-a iesit? Cred ca realitatea a fost probabil mult mai dura decit a aratat-o el dar n-am sa stau acum s-o dezbat. A facut bine ca a caricaturizat niste personaje altcumva odioase? Un vataf insetat de singe care-si punea sclavii sa se bata inspre propria-i delectare, fara a scoate din asta nici cea mai fina bruma de umor negru n-ar fi avut priza la cinefili. Asa ca omul a imbracat in hainele-i bine-cunoscute o etapa din istoria americana putin trecuta sub pres, totul pentru deliciul (mai mare sau mai mic) al fiecaruia. 

Mentiune pentru Samuel L. Jackson care isi releva talentul intr-un rol machiavelic. In rest, filmele astea ale lui Tarantino te fac sa-ti chestionezi propriul intelect: sint eu prost ca nu-l pricep, ori sint prost pentru ca rid la toate fazele seci?

Altul la rind: Seven Psychopaths. Asta din urma e opera unui britanic, ‘vinovat’ si de foarte simpaticul In Bruges. Iese in evidenta un tipar: simpatia regizorilor fata de anumiti actori pe care ii tot folosesc in filmele lor: Wes Anderson cu Bill Murray, Coen Brothers cu George Clooney si/sau John Goodman, iar mai nou McDonagh cu Colin Farrell si Brian Gleeson. Colin Farrell a aparut atit in Bruges cit si in ‘Psychopaths’, unde joaca… joaca bine, ce sa mai. Insa daca in “Bruges” a luat fata tuturor celorlalti actori, in cel din urma film il lasa pe Sam Rockwell (Moon) sa-si faca de cap. Nu cred ca ma insel cind zic ca McDonagh l-a avut drept mentor pe dementul de Tarantino; atit situatiile cit mai ales dialogurile din “Bruges” si “Psychopaths” urmeaza un tipar similar filmelor americanului. Deosebirea o face umorul britanic presarat pe ici, pe colo. In rest avem si sadismul de rigoare, singele care sare pe toti peretii, ba chiar in cazul lui McDonagh fazele implicind crima ori auto-mutilare ascund si mai putine detalii decit in filmele sus-mentionatului american (vezi taiarea beregatei cu briciul din ‘Psychopaths’ sau oribila sinucidere a lui Gleeson din ‘Bruges’). 

Tarantino parind acum usor depasit, era oarecum normal sa apara alti scenaristi/regizori care sa-l inlocuiasca. Iar McDonagh o face cu succes, avind si aportul citorva nume mari (vezi Woody Harrelson, Christopher Walken). Tonul filmelor sale – desi apropiat de negrul umorului tarantian are un suflu proaspat, o gura de aer bine-venita. De la filmele lui ramii cu sentimentul placut de-a fi urmarit o actiune nu foarte pretentioasa insa bine inchegata, cu personaje memorabile, replici pe masura si la care stii ca te vei intoarce cu placere. 

Asa… ce mai avem? Argo. Nu l-am vazut, dar urmeaza sa… Life of Pi: blaaaah. Cloud Atlas: wtf? 3 ore de non-sens frumos colorat. Deadfall: ar fi putut fi muuult mai bun. Totul incepe asa de bine si de frumos, cu chestii pe care le-ai mai vazut (spargere de banca, certuri, stres intre hoti, urmariri, politie, politai mort, hotii se despart, alea-alea), dar ulterior totul se loveste de o criza serioasa de inspiratie scenaristica. De evitat. Sau de urmarit cind o aparea pe HBO. John Dies at the End: film horror la limita dintre geniu si prostioara veritabila. Trebuie sa-l revad, mi se pare ca m-a aiurit prea din cale-afara. Sau macar pentru Paul Giamatti. Si pentru drogul pe baza de sos de soia 🙂

Hai, gata, la munca. Astept anul asta ‘Man of Steel’, ‘Ender’s Game’, ‘Anna Karenina’ (nu rideti! Macar pentru fastul costumelor daca nu pentru Keira Knightley) precum si alte obscuritati care sa ma surprinda placut. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s