concediu ’08. aproape de final.

stetesem doar o noapte in Nancy, nu de alta dar asta fusese planul. a doua zi, cu boccelutele in spinare i-am dat bice inspre Mulhouse. pina la gara ne-au luat in paza, ocrotire si protocol elementele naturii care nu s-au indurat pina nu ne-au udat pina la piele. dupa nici doua ore, ajunsi la destinatie – curati si placut uscati ne bucuram ca – desi innorat, cerul parea sa nu slobozeasca nici un dus. cel putin nu prea curind.

bun… ne gindim sa lasam bagajele in gara; intram in vorba cu un impiegat care ne lasa sa intelegem ca odata cu modernizarea cladirii au fost eliminate facilitatile destinate turistilor, asa ca ne-a indrumat catre unul din hotelurile din zona. cu inima cam strinsa am mers la receptia unuia dintre ele si-am zis sa ne incercam norocul: “fiti amabil – tocmai venim de la gara, am incercat sa lasam bagajele acolo dar din pacate nu ne-au putut ajuta, asa ca…” “…asa ca v-au trimis la noi.”, mi-o taie scurt hotelierul. pesemne nu eram primii turisti cu care aveau de-a face si care cereau gazduire provizorie pentru rucsaci. i-am dibuit figura impartita intre a ne refuza politicos si a ceda, totusi insisentelor noastre asa ca fara a mai depune eforturi suplimentare ne-am scuzat de deranj si-am luat-o la pas ca orice turist care se respecta, cu ranita-n spinare, inspre necunoscut.

prima impresie despre Mulhouse a fost ca avem de-a face cu un orasel mic, cu cladiri colorate ca mai toate din zona Alsaciei, numai ca – bag sama, hartile ni-l prezinta ca cel de-al doilea oras ca marime dupa Strasbourg (iar aici vorbesc doar de asezarile din Alsacia). in fine, am reusit sa vedem miezul urbei si sa mincam la o chinezoaica a carei orientare catre clienti inclina mai degraba catre cei de origini franceze decit spre cei care doar tranzitau spelunca ei. asa tratament n-am mai indurat decit, poate la terasele din Cismigiu. si cind ma gindesc ca vizavi era o placuta pe care scria frumos, caligrafic “Cafe Leffe”,  ma incearca si-acum un suspin… ii tot spuneam interlocutorului: “draga mea, sint la regim, ma cunosti doar.” “da, draga, stiu: bere.” dar n-a fost chip sa ma tratez. am trecut insa si peste momentul asta din zi si-am ajuns la celalalt: ameteala stradala completata de o ploaie in toata regula, asa ca iata-ne intr-un tirziu ajunsi in gara murati ca niste verze dar bucurosi c-am intrat la adapost – gata, “pa, Mulhouse!”, te-am bifat si pe tine, fi-ti-ar chinezii sa-ti fie cu mincarea lor cu tot si ploaia cu care ne-ai blagoslovit!

am ajuns mai tirziu in Elvetia cu ginduri bune. pe linga faptul ca eram uscati, asta de mai dadea un plus de energie. asa ca ne-am avintat cumintei, cu ‘Lonely Planet’ in miini, inspre hotelurile cele mai accesibile. primul la indemina ne cam descarca portofelul, asa ca ne-am indreptat catre alte stabilimente, mai ‘primitoare’, ca sa zic asa… fac o paranteza: primul salt valoric pe care il simti, invariabil cind pasesti granita si ajungi in Elvetia este legat de preturi. ele sint, comparativ cu alte destinatii – pur si simplu mai mari. e drept ca la mincare n-as putea spune ca sint mari diferente, insa la servicii – da, se simte. daca pina atunci ne cazasem cu aprox. 45 EUR/noapte/camera dubla – ei bine in Basel asemanarea raminea doar la nivelul pretului; tariful era de aceasta data / persoana. inchid paranteza.

am mentionat ca dupa drumul pina la Basel eram uscati. din nou. bucuria n-a durat mult. inainte sa ajungem la hostel-ul pe care-l cautam, am facut apel la bunavointa unor oameni de prin partea locului. le-am aratat harta, si-am cerut directii. baietii s-au consultat, si-au fixat un reper, apoi au zis: “a, e simplu… trebuie sa fie linga riu; iar noi nu sintem departe (mentiune: eram in plin buric de tirg). o luati pe straduta asta in sus, apoi faceti dreapta, mergeti pina la prima intersectie unde faceti stinga, apoi din nou prima la dreapta iar de-acolo strada pe care va aflati trebuie sa va duca direct la destinatie. unul din ei il intreaba apoi pe amic: “mai tii minte despre ce strada era vorba?” si ris, da-i ris! ride si banditul, apoi zice: “vedeti ca e un drum de cca 3 minute. daca au trecut 10, apoi e cazul sa va puneti intrebari.” ne-am despartit cu alte risete si “hai, Alexandra, sa gasim naibii hostelul ala odata!”. s-a intimplat ca blestematul de hostel sa fie la numarul 51, care numar 51 al naibii daca l-am gasit decit dupa vreo 20 de minute de orbecaiala pe cheile Rinului. intii de toate am intrat nestingheriti intr-un ‘Gasthaus’ tare dragut, am urcat pina la etajul doi unde nu era nici tipenie de om – totul parea asa de curat si de primitor incit am fost la un pas de-a lasa rucsacii intr-un colt de camera si sa ne culcam acolo. pina la urma ne-am dumerit noi ca nu prea semana a han – desi avea alura, asa ca am continuat sa cautam hostelul. il gasim intr-un tirziu, si aflam ca e ocupat pina la refuz. ne asezam in hol, tragem usor din nas (eram din nou uzi pina la piele; ploaia – vede-se bine, ne-a urmarit din Nancy pina-ncoace), luam cite-o banana ca sa ne revigoram, apoi ne punem pe dat telefoane pe la alte receptii. singurul hotel care mai avea camere libere era cel pe care-l abordasem in prima instanta – ala din buricul tirgului.

odata ajunsi acolo ne ia in primire un domn care ne-a cerut pasaport, ne-a intrebat de nationalitate, de mai stie naiba ce, numai de sanatate a uitat sa mentioneze. apoi ne-a spus “shower and toilet are outside.” “outside… you mean out in the open air?”, incerc eu un spirit de gluma, gindindu-ma la casuta cu usita cu cirlig de la mamaia din curte la tara. “no, just accross the hall”, raspunde el fara sa mimeze nici macar o incruntatura. “oh, ok, ok, just kidding.”

camera – ca de spital. alba pina-n coltul tavanului, asternuturi pe masura, ce mai – n-am avut nimic de comentat, atita ca la un moment dat, patruns fiind de frig, plictis si oboseala m-am cam lasat prada impulsurilor nervoase si n-am mai vrut sa aud de nimic. dupa 5 minute de relas in saltea mi-am revenit.

de dormit n-am prea putut sa dorm – mi s-a parut prea mare galagia (tramvaiele elvetiene, bag sama, circula aici si pe timp de noapte, n-au restrictii). a doua zi de dimineata, hai in recunoastere!

Baselu asta e frumusel… (‘traiti dom’ Presedinte! nici o aluzie la dvs. totusi) nu pot sa zic ca e influenta germana, ori franceza – e… neutra, vorba aia. a imprumutat de peste tot si-a trasat o linie de demarcatie intre toti, cam asa as traduce atmosfera elvetiana din partea asta a locului. inca n-am ajuns in partea franceza a tarii (Geneva, Lausanne), dar e un plan. cu bataie lunga. construit pe coline, ii da o alura aparte – oamenii au adaptat arhitectura la relieful deluros iar imbinarea s-a facut cu armonie. iar cind mai ai si-un riu de dimensiunile si renumele Rinului care-ti strabate urbea, atunci chiar ca esti de doua ori avantajat.

centrul e dominat de cladirea Primariei a carei arhitectura colorata te face sa te gindesti mai degraba la un parc de distractii decit la un adapost birocratic. in rest, casute cu birne de lemn inserate in peretii exteriori si fintini; multe fintini, cu te miri ce modele pe ele. bag sama ca au un cult pentru ele, altcumva nu-mi explic de ce la fiecare rascruce de drumuri ori in curtile caselor dai peste cite-o cismea.

tabloul asta pitoresc e completat de linistea omniprezenta, lipsa oricarei zbenguieli in trafic si cumintenia trecatorilor. ai avea impresia ca timpul s-a oprit oarecum in astfel de locuri. obisnuinta cu vorba si strigatul greco-tiganesc din sudul tarii paleste atunci cind dai peste o oaza de cumintenie urbanistica ce te face sa te miri, pe buna dreptate de maturitatea unora dintre societatile care salasluiesc pe alte meleaguri. nu fac acum apologia modului de viata elvetian – aceleasi lucruri le-am intilnit si in Franta prin care-am umblat, precum si Germania pe care o vad zi de zi. aspectele astea trezesc insa in mine un soi de respect pe care n-am putut sa-l auto-cultiv atita timp cit am stat in Romania.

si-am continuat plimbarica pe malul Rinului, cu bataturi in talpa dar mai vioi decit in alte zile.

n-a trecut mult iar dupa amiaza aceleiasi zile ne-a gasit in Zurich, pe care l-am trecut in revista destul de repede, urmind ca seara zilei de miercuri s-o petrecem cumintei acasa, in sfirsit la odihna si adapost… si ce bine-a prins… 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s