cu halba-n proţap

ii aud pe multi din jurul meu plingindu-se de truda cotidiana si de cit de mult ii subjuga cirmuirea care i-a luat sub ocrotire in spatiile din birouri (iar uneori ma surprind si pe mine comentind la fel). se cheama ca intarim rindurile celor care isi aduc aportul la economia boborului prin efort sustinut. si se mai cheama si lamentatie goala de miez, mai cu seama atunci cind in afara de a toci curul zi de zi pret de 9, 10 ore nu mai vrem sa gasim ‘timp’ pentru nimic altceva. “n-am, ba timp, ma doare capu’, sint sleit, miine trebe sa ma trezesc devreme, etc…”. si-uite-asa ajungem spre sfirsit de an sa ne agatam cu dintii de vacanta de iarna, doar-doar om apuca sa inghesuim suficienta odihna in 10 zile libere. unora le iese; altora le iese pe dos. o sa vorbim doar de cei carora le iese (ca faza cu iesitul pe dos se aplica altor categorii sociale).

am lasat Stuttgart-ul in urma pe 20 si ceva ale lunii trecute – inspre weekend, cu destinatia Romania. “Carpatair”, aeronave Saab 2000 cu aspect de Tupolev 95 dar cu comportament de zbor onorabil. am facut cunostinta cu un bou roscat blindat de aur care tinea sa trimbiteze vamesilor din Timisoara cu glas inalt, romanesc ca domnia sa “vine de-acasa, din Italia” si ca este vizibil deranjat de rutina verificarii identitatii dumnealui.

la Timisoara e curatel, stabilimentul aduce a aeroport, nu ca halta din Arad pe care-am vazut-o anul trecut. Perroni la 0.33 e 5 lei, numa’ buna de potolit setea. pornim cu alta aeronava inspre Bucuresti, huruitoare dar totusi confortabila. in spatele meu, la 11A salasluia un alt roman aclimatizat la Verona care bombanea tot drumul pentru ca ii batea in ochi o usoara lumina verzuie cu inscriptia ‘EXIT’, la fel ca si in celalalt avion. pe chestia asta a cerut vreo 3 beri stewardesei, partea lui pe ziua-n curs, ca era generos. in fine, am aterizat teferi, oile si gainile din carlinga au iesit sa ia aer apoi am purces repejor spre munti, admirind cu vadita emotie 3 depasiri schumaheriene la milimetru. (‘3′, numar de basm, prezent zi de zi).

la munte ramasese zapada ninsa cu-o saptamina in urma – suficienta sa gidile placut ochiometrul. e bine stiut lucrul ca nicaieri nu-i mai bine ca acasica, asa ca sederea la Brasov a priit din plin. ne-am depanat a doua zi cu nenea Iancu la cite-o ceasca, doua, trei de vin schiert (cine le mai tine minte toate cite-au fost?!) apoi am cam disparut din peisaj… n-am apucat sa-i vad pe toti citi mi-as fi dorit dar ramin cu impacarea ca pe cit de lunga e lipsa, pe-atit de calda va fi revederea (atunci cind se va petrece).

in Bucuresti am sezut putin, atit cit sa stau nitel la taclale cu Cristina si conu’ Mircica iar mai apoi, devreme in noapte s-o iau copacel la pas spre Germania, unde mi-am mai hodinit oasele inca o zi si mi-am pregatit spiritul pentru zilele sfirsitului de an. am ajuns in Venetia, cu halta in Zurich (scurta, fara popas prelungit), de unde m-a luat un tren… apoi un automotor, apoi un automobil (cu nea Nelu) si ajuns am fost in Dolomitii lu’ peste (peste 1400m altitudine).

dupa peripetii ce tin mai mult de sezonul hibernal decit de incapacitatea companiei MyAir au ajuns osteniti si Cristina cu Mircica, parte din vina intirzierii lor purtind-o si eu, pentru ca nu le-am spus ca din Venetia pina la Malga Ciapela trebuie sa schimbe 2 trenuri si 2 autobuze iar semnalul giesem contribuise si el la dezorientare, prin lipsa lui totala. una peste alta, sa traiasca nea Nelu, promotorul acestei statiuni “formidabile, ceva nemaiintilnit, nemaipomenit, nemaizarit” – lucru perfect de inteles din perspectiva mai multor cetateni, data fiind destinatia nu foarte lesne de atins prin mijloace locomotorii obisnuite.

Garni Roberta – hotel cu aprox. 20 camere, situat in buza unei pirtii de ski, locul nostru de acomodare (nu pirtia, hotelul!). asa. dimineata pe racoare, ies turistii la plimbare… asta, la ski. 8 dimineata, inca pufaiesti ca un ursulet in asternut dar tresari nevricos cind in jurul tau se isca taraboi, bubuieli, bocaneli, risete, strigaturi. erau turistii dornici de ‘sci’, come se dice la ei. Mircica imi bate-n geam, ies cu ochii cit cepele, dau nas in nas cu frigu’ de-afara si-nchid fereastra ca tremur tot. brrrr… “haide, ba sa mincam!” o facem si p’asta, apoi la 10:30 gustam prima bere rece, la botu’ calului. pe la 11 dregem cu vin fiert, ca inca era frig, iar mai tirziu digeram totul cu un Fernet. vine si prinzul – o pasta, un wurst, o frupturica – asezonata si ea, dupa obicei tirolian cu weizenbier. deh, asa e cind pleci pe alte meleaguri, trebuie sa te adaptezi.

ne-am urmat si noi rutina – am copiat de la schiori, cu singura diferenta ca ei “alunecau” iar la noi “aluneca”. frig, dom’le, frig! trebuia miscare, nu? e… am ajuns odata si sus la 3500m, mai mult din curiozitate decit din dorinta iar ambitia asta ne-a costat citeva degeraturi (se pot observa obrajorii ‘arsi’ de ger si vint naprasnic). long story short – am venit, am vazut – raus! munti chei cu vegetatie uscacioasa, insa liniste si aer curat – ceea ce ne doream. dar faptul ca accesul se face greu iar informatiile trebuincioase ne-au lipsit de la inceput au mai scurtat din bucurie. ne-am luat cit-de-cit pirleala cu o plimbareala prin urbea inundata a Europei (Venetia, pe numele ei de botez), si-am mai tras o concluzie: am venit, am vazut, am bifat. Italia e plina de italieni, capricioasa iarna ca o fata fara amor, nu iese din comun cu mare lucru, iar nimfele aratoase despre care aveam impresia mai demult ca populeaza cizma din atlas apar doar la televizor, nu sint pietoni obisnuiti ca noi. cit despre talmacirea limbii engleze – s-avem intelegere, poate ca si ei stiu ca au tavalit niscaiva popoare prin istorie care acum le inteleg lalaiala, asa ca nu s-au ostenit sa mai deprinda si alte graiuri. aviz amatorilor.

ne-am incadrat in 10 zile de odihna? cred ca au fost mai multe de-atita, dar prielnice. vinerea trecuta m-a gasit cu conul Pasternak la o depanare de dupa vacanta care s-a incheiat tirziu in noapte, pe la 3 jumate, cu colinde romanesti in gura mare, asteptind sa pice ceva de la balcoane, doar-doar s-o indupleca cineva. n-am mai staruit, poate ca pina la urma aterizau niste monede cu tot cu borcanul in care erau puse la pastrare asa ca ne-am despartit veseli si ghiftuiti (mincasem un kebap greu, cu calorii multe) si-am lasat somnul sa ne ia in stapinire…

imagini de la fata locului, dupa obisnuinta, sad pe undeva prin internet. de data asta pe flickr.

Advertisements