ce cautau romanii in Germania. deslusire.

garda joasa la sol a noului Renault Clio te depune usor pe trotuarul de pe Hohenheimer str., unde salasluieste de ceva vreme subsemnatul. esti in Stuttgart, aproximativ in Sudul orasului, la cca 10 minute de centru. – asa si-a inceput domnul Stefanica sejurul de o saptamina pe plaiurile ariene (de-acum inainte am sa le numesc “nemtesti”, sau “germane”, dupa cum “arian” nu mai este de mult ‘politically correct’.) asadar, sa purcedem! dupa 4 etaje urcate intr-o spirala ametitoare am desertat in bucatarie continutul uneia dintre genti adusa tocmai-hat! din indepartatul Leuven (cca 600 km by car), cu bunatati din indepartata Belgie (cca 600 km by car). a urmat poza de grup, apoi cunostinta cu (aproape) fiecare in parte.

cascind si frecindu-te la ochi, cobori alene de la tine din camera pina la amicul care inca motzaie in sacul lui de dormit, dar nu vezi totul decit dupa ce ratezi ultimele doua trepte, te julesti la cot si aterizezi zgomotos cu picioarele pe podea. “neata!” “ce-i, ce? neata…” un dus rapid, o trezire demna de luni dimineata, si-apoi drumul spre birou. era pentru intiia oara cind il parcurgeam pe strasse, asa ca am apelat increzatori la prietenul de nadejde al lui Stefi, pe numele lui – Tomitza: “semnal GPS inexistent.” “a, sintem in tunel, de-aia.” “nu, ca trebuie sa prinda semnal de la 4 sateliti, acum de-abia a gasit vreo 3, nu stiu ce gitzii ma-sii are.” am ajuns rapid, cu toate ca era dimineata (9 fara un sfert) si gindeam c-are sa fie aglomerat. n-a fost sa fie asa; doar in alta zi in care noi am ajuns la 10 la munca ne-am dat seama de ce trebuie totusi sa ajungi devreme: nu mai gasesti loc la parcare decit la etajul 9 al parcarii etajate (adica ultimul, cu vedere la soare, si la care ajungi dupa ce te invirti in spirala pret de vreo 2 minute).

intre trei sedinte si-un prinz servit pe ceas, aproape de miezul zilei am facut cunostinta cu citiva dintre colegii din BBN (prescurtarea nemtilor la Boeblingen), printre care si tinarul Robbie cu origini cumane, nascut in Germania, crescut in Romania, educat in Anglia, experimentat cu munca in Germania – un fel de povestea vorbei in carne si oase; nici nu simti cind trece timpul cu el la taclale. mai tirziu ne-a invitat la el, la o sueta.

dupa jumatate de ora de strabatut stradutele – cu ghid cu tot (Tomitza era la datorie, ferit de ploaie), am ajuns seara acasa la Robert, murati pina la oase dar cu chef de incalzire. ne-am depanat fiecare pina tirziu in noapte, apoi am intins-o acasica unde-am mai stins cu citeva recipiente, de asta data din recolta proprie, productie Germania, 2007. un an bun, alta poza de grup, pentru exemplificare.

scenariul trezirii cuprindea aproximativ aceleasi miscari stingace, presarate pe alocuri cu admonestari la adresa mamei natura si la socotelile ei cind a faurit lumea asta si a fixat reguli cu privire la desteptare. de bine, de rau reuseam sa ajungem la birou la ora propusa – pe la 9, sau inainte de 9, adica chiar devreme. am pus pe tava sefului si-o schita de plan pentru un proiect la care l-am asistat cuminte pe Stef (saru-mina, coane!) asa ca saptamina de lucru s-a terminat sub auspicii bune.

vineri de dimineata – da, da, acelasi scenariu, 4, 5 ore de somn, scari coborite pina la baie, dus rece la inceput, admonestari, “desteptareaaa!!!”, 8:15 birou. pe la amiaza incepuse sa se instaleze o durere de cap de parca ai fi zis ca m-a batut careva cu un baros in teasta. am incercat un leac pe baza de cafea cu lapte, mult lapte dar in zadar; durerea se acutiza. pe la 4 jumate le-am lasat pe colegele din spatele nostru singure (o frantuzoaica serioasa si prezentabila, alaturi de colega ei nemtoaica, miniona, surizatoare, molcoma, si cam atit. – am aflat, totusi mai deunazi ca s-ar incumeta sa provoace orice baiat la un maraton bahic, fara a se resimti prea curind. deci, fata promite. domnu’ Stef, se-aude?! – ). ziceam ca le-am lasat singure, si-am purces inspre cultura nemteasca, mai cu seama castelul Hohenzollern din Padurea Neagra. muntii Padurea Neagra.

dupa citeva autobahn-uri si alte citeva drumege spiralate dupa cum ai curata un cartof la bucatarie – gen spirala aproximativa, am dat si de mirifica pozitie a castelului: un munte virfuit cu o ditamai constructia semetita ce trona maiestuoasa peste imprejurimi. castelul l-am gasit curat, incuiat la ora 5, cam ca orice lucru nemtesc. pe poteca din jurul lui ne-am multumit sa surprindem peisajul si-un locatar speriat de incursiunea noastra in natura. pentru doritori, va spunem unde anume sa-l gasiti (nu era mai mare de-un deget).

daca tot am batut atita amar de drum fara a atinge obiectivul, ne-am soptit in barbi ca macar unul din ginduri sa il multumim, asa ca am purces mai departe inspre izvorul Danubiului… pe care l-am gasit la 30 de km mai incolo, inconjurat de un grilaj din fier forjat si citeva statuete. copii, iacata-ne la peste 2000 de km distanta de Delta, savurind un aer curat de munte Padurea Neagra, tragind cu gindul la casa un suspin scurt si gindindu-ne ca la terasa de vis-a-vis mirosea a mincare.
dar la 2 ore distanta ne astepta Robert & co. (care “co.” a lasat impresii din cele mai placute – nu plecati, ca urmeaza mai jos) si petrecerea in stil romanesc (dupa cum el insusi a denumit-o in invitatie). inainte de a lua in piept sensul opus al autobahn-ului am poposit la un magazinel comunal unde, in urma bunavointei vinzatoarei mi-am diminuat durerea din crestet. inca un gest pentru care nemtii au mai crescut in ochii amindorura. s-a dus femeia in curte la barba-su’, l-a ridicat de la bere si i-a cerut sa-i aduca o aspirina pentru un om. un om pe care nu-l cunostea, un om care ii calca pragul pentru intiia oara in viata. si cam asa au fost toti nemtii cu care-am socializat pina acum. nu, nu toti mi-au adus cite-o aspirina, ci cu toti s-au comportat ca si cum ai fi cel mai bun prieten al lor. cu ocazia asta am schimbat si-o roata – dreapta-fata, pentru ca cedase nervos jantei care-o taiase nitel.

se lasase deja seara si cu greu mai puteai distinge ceva pe drum. am avut noroc cu un blitz care ne-a luminat calea exact in momentul in care treceam pe linga un stilp, asa ca ne-am fixat un reper si-am calculat cam cit mai avem pina acasa (nu ca n-am fi avut incredere in Tomitza).

10 jumate ne-a gasit pe Mozart str., pe mine cu o ghirlanda de flori dupa git, pe Stef cu doua fete dupa git – deh, fiecare cu ce-i sta mai bine. (pai cum, n-au sarit la tine sa te pupe? la mine a venit doar Sophie (sau era Bianca?!), m-a transformat in hawaiian, mi-a pus paharul in… ba nu, mint aici – eu singur mi-am pus paharul in mina. da.) …paharul in mina, ziceam, paharul la gura – gesturi invariabil repetitive (sau cum e – “repetitive invariabil”?!) – iar asta a fost doar incalzirea, se stie. pe la miezul noptii fara ceva eram in fata lui “Perkins Park”, club mare (a se citi “MARE”), in care se tinea o petrecere cu specific. cu specific varatic – “Beach Party”. pentru talmacire – nisip fin era asternut in intregul club dind alura unei plaje, afara erau piscine, baruri, lumea se stropea cu pistoale cu apa, iar un aligator facea pe plac boborului prin insasi prezenta sa acolo (cu tot cu ingrijitor, fiti pe pace). dans, lumini stroboscopice, zgomot, bikini, alcool, tineret, bikini, cocktail-uri, nisip, pistoale cu apa, bikini, proiectii, concursuri ad-hoc, sampanie gratis pentru fete (pe care-o beau baietii), bik… nu, numai erau bikini, nu mai era nimic, decit dimineata – 5 si jumatate, cind am iesit afara, am luat taxi-ul si ne-am dus acasa, unde am mincat ceva ca sa echilibram glicemia, apoi am stat cumintei in pat, fiecare in al lui, pina la 12 ale amiezii.
ochii se resimt atunci cind ii deschizi pentru intiia data in lumina orbitoare a zilei. ne-am obisnuit cu soarele, apoi am purces cuminti la un “shopping, fata”, amindoi in cautare de cite-un pantalon, un pulovaras ori mai stiu eu ce… dupa ce ne-am izmenit citeva ore am pus fundu’ in masina si-am zis sa ne mai clatim privirile si mintile cu inca nitica cultura, asa ca am purces inspre muzeu. muzeul ‘Mercedes Benz’. era deschis pina la 6. noi am ajuns la 5. la intrare sintem anuntati ca muzeul va mai fi deschis doar pentru o ora. noi, increzatori raspundem “we’ll make it fast!” …and we did actually. inainte de toate, pentru a-l vizita cum se cuvine, zic eu, ar fi nevoie de aproximativ 4 ore. cladirea e in asa fel structurata, incit iti permite sa vizualizezi toate exponatele si sa parcurgi cuminte toata informatia dispusa. sint 8 etaje prin care treci pe un hol spiralat (ce-or avea nemtii astia cu spiralele?!), de la ultimul pina la parter, fiecare etaj cuprinzind episoade specifice etapelor de dezvoltare ale companiei. iar prin fiecare astfel de etapa s-au facut insertii cu povesti din vremea respectiva, ca sa mai deie lectii de istorie si cultura generala si fanilor lui “V8 in 7 valve cu ‘jde supape, frate!” la nivelul nostru de intelectuali de cinste, nu ne-am permis sa plecam de-acolo cu ce ne-am fi dorit, asa ca am luat cu noi in piept ce-am avut mai la indemina: aerul dintr-un portbagaj de E-Classe. bun si-ala! poti sa zici nu?! nu poti.

(pauza de oftat) sa mai zic ceva de pizza aia diavola? alo, se-aude? da’ de Paeilla (sau cum s-o scrie) aia? – deci – nu mincati la spaniolu’ din centrul Stuttgart-ului, ca desi face mincare aratoasa, gustul sucks. bleah! noroc cu supa aia cu usturoi – a mai balansat simturile.

si-a plecat domnu’ Stef… si ne-a lasat cumintei in Baden-Wurtemberg, cu linistea din birou, aia de-afara, si cu vreo 2 beri in frigider… pe care le-am… baut.
Advertisements

4 thoughts on “ce cautau romanii in Germania. deslusire.

  1. Faina aventura cumetre. Din ce ai descris tu acolo am vazut doar DonauEschingen care sincer mi s-a parut mititel si fasait pe langa marele fluviu care e Dunarea. Adica intotdeauna mi-am imaginat, inca de la lectiile de geografie din generala, ca muntii Padurea Neagra sunt mari si falnici si abrupti si acoperiti de paduri de un verde inchis si ca Dunarea tasneste dintr-o stanca uriasa intr-un mod spectaculos. Imaginatia asta…

    Altfel vreau sa vad si eu bikinii aia pe care ii tot aminteai matale cand vin cu gasca in vizita…

  2. da. si noi am plecat cu aceeasi impresie inspre izvorul cu pricina iar pe drum ne intrebam “unde sint muntii aia?” …ca vedeam doar dealuri. “e un lant muntos intreg, nu se vede cu ochiu’ liber”, ziceam eu de colo. una peste alta peisajele sint frumoase, imi pare rau ca n-am apucat sa vedem castelul mai indeaproape. peut-être cu alta ocazie…

    cit despre bikini – putintica rabdare, sa fac o selectie si-ti trimit apoi imagine ca sa clatesti privirile :)))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s