se mai schimba si leii

inca un pic despre Elvetia

am lasat Zurich-ul in urma pret de o zi si ne-am pregatit cuminti pentru weekend… planul era sa luam la pas Montreux-ul, Lausanne-ul si, poate Geneva. pina la urma am trecut in viteza pe linga Montreux, am facut cu mina din mers Lausanne-ului iar dupa 280 de kilometri strabatuti in ceva mai mult de 2 ore am parcat la Gare Cornavin din Jenev. nimerisem ‘zilele Genevei’, iar singura parcare cit de cit libera se afla sub gara. 250 de locuri libere, la nivelul 3, underground. deci, se poate.

cum cotesti dupa gara si-o tii in directia Pont Mont Blanc dai peste citeva cafenele si-o casa de schimb (de unde mai incarci portofelul cu euroii ramasi stingheri prin buzunare). zic sa iau intre timp o racoritoare, ca ne deshidratasem dupa atita condus. trec pe linga o banca si-o voce groasa ma abordeaza “esti roman, nu? roman, ai?” nu schitez nici cea mai palida incruntatura, iar peste vreo 20 de metri ma incumet sa-mi intorc privirea si zaresc un bulibasa sprijinit in baston, scrutind cu privirea dupa prazi fraiere si usoare. la celalalt colt de strada o fusta lunga, neagra, peste o baba strimba, neagra si cu o mina intinsa – neagra si ea. mi-a fulgerat prin minte un folos imediat al bastonului sus-intilnit, pentru ambele specimene.

alte doua atractii locale erau reprezentate de cite un grup de jongleuri cu alba-neagra, chiar la unul din capetele podului Mont Blanc. imi pare rau ca trebuie sa pomenesc de scursurile astea, dar ma deranjeaza sa vad frumuseti locale pingarite de prezenta unor trindavi. si sa te mai mire ca te incearca jena cind vine vorba de recunoasterea obirsiei… in fine, se lesemo toate atzeste, vorba lui nenea Iancu.

prezentele exotice s-au remarcat pe toata perioada sederii noastre in Geneva; tocmai linga lac se ridicasera peste noapte niscaiva corturi courtesy of Sultanatul Omanului, care-si expusese traditiile de-a lungul malului. ma rog, asta n-a reprezentat un neajuns prea mare – ba din contra, a mai dat nitica culoare unui oras si-asa multiculturalizat.

[...]

daca zici Geneva, zici Natiunile Unite – pe care n-ai cum sa le eviti mai ales daca vii dinspre Lausanne. le-am bifat repejor, mai cu seama ca ne siciia o mocaneasca patrunzatoare. asa, la prima vedere n-am reusit sa ma dumiresc cu privire la semnificatia monumentului din fata institutiei: un mare scaun din lemn, cu un picior rupt. dupa o consultatie ulterioara m-am lamurit: “The Broken Chair“, monument care atrage atentia asupra efectelor  minelor anti-personal. no comment

am deviat nitel firul narativ. popasul la UN se intimplase primul in ordinea cotloanelor pe care am inceput sa le amusinam prin urbea elvetiana. sarind peste podul Mont Blanc mentionat mai sus ajungem sa dam mina cu prietenii nostri – care din Romania, care din Zambia si sa gasim un numitor comun: Chez Ma Cousine, adica la verisoara ei, a proprietarei/proprietarului, unde ne-am depanat pret de juma’ de pui si cartofi taranesti ca la mama ei acasa. si bine-a mai picat – traiasca omul cu sugestia! inainte de asta trebuie sa astepti nitel, pentru ca localul e plin non-stop iar de rezervari nu cred ca se pune problema. ne-am asezat si noi in spatele altor musterii, incurajind sfiosi rindul iar madama ne-a pregatit o masa pentru 4 persoane, pe care am… ocupat-o. la 15 CHF nici nu era de mirare ca se imbulzea lumea. iar toate asta in centrul vechi al orasului, chiar linga Palatul de Justitie – sus, pe un delusor. highly recommended pentru cine calca prin urbe!

– figura e mai motzaita din pricina blitz-ului care s-a declansat ba prea devreme, ba prea tirziu. restul a fost Pepsi, parol d’honneur! -

recunosc ca a sunat imbietoare inscriptia de pe placuta Palatului de Justitie aflat vis-a-vis, care zicea asa: “La Cave du Palais de Justice“. cum ar veni – justitiarii elvetieni, intre procese mai trimit cite-un aprod sa faca provizii direct din pivnita proprie – deschisa dealtfel si consumatorilor care se intimpla sa treaca prin zona. am ocolit obiectivul – nu pentru ca nu mi-ar fi priit o degustare ci pentru ca, mai degraba setea de poveste cu compania a fost mai acuta.

cum o luaram noi usurel la pas pe linga malul apei am intrat intr-un soi de bilci cosmopolit cu tarabe de toate soiurile: chinezesti, libaneze, turcesti, indiene, mai putin locale (sau poate nu mi-au sarit mie in ochi). am ratat cistigarea unui mutzunache lovind cutii de tinichea mai mult aiurea, si cind ne gindeam ca ar mai prinde bine nitel fosfor la organism (pe una din terase se rumeneau cuminti niste pesticiosi) numai bine ca suna de ora sapte ale serii (trecute fix) iar drumul pina inapoi se anunta mai anevoios dupa atita imbuibare si preumblare. se zice ca atunci cind te simti bine timpul se scurge si mai repede – iar de data asta am probat vorba cu virf si indesat.

ar mai fi fost multe de zis, dar ma limitez la o concluzie scurta: gindindu-ma la “bãţoşeala” musteriilor din Zurich si savurind bonomia Geneveza nu spun decit ca am sa revin cit de curind; e o promisiune.

boala nationala

o lectura utila pentru elementele curioase din natiunea noastra romana (si nu numai) cu dureri la stomac din pricina rontaielii viermelui. al invidiei, care este.

in traducere libera – “Invidia pe profitul altuia dauneaza grav sanatatii.“

via Royal Economic Society, via BBC, via eu

fara comentarii

da, am auzit miscari de trupe de dimineata – multa politie mobilizata inspre Winneden, la ~20km de Stuttgart. crima in masa intr-o scoala – 10 morti si alti citiva raniti dupa ce un animal de 17 ani a inceput sa traga cu arma in 2 clase.

* Int. Herald Tribune

* BBC

bine, bineee!!!

sa traim multi ani voiosi, sa-mbatrinim incet cu mintea treaza iar pina la urma sa ne bucuram de toate cite ni se intimpla, pentru ca fac parte din cotidian! gata. un 2009  ferit de criza pentru tot boborul! dixit.

taicule, hai sa mai luam o coapta*!

*tuica incalzita in ibric pina la punctul critic, turnata in cescute mici, gustata inaintea mesei pentru dezvoltarea apetitului.

zee final battle

gata, ultima batalie intre Obama si McLame s-a consumat ieri seara. pentru cei care inca il sprijina pe mos (daca sint vreunii printre cei carora le-a ramas browser-ul deschis pe hermetica), tin sa-i anunt ca domnia sa se afla waaay behind Obama! si nu e de mirare cind il auzi vorbind; e de-ajuns o privire si-o analiza scurta a retoricii mereu combative a batrinului, dublata de grimase specifice unui ventriloc (o fi vreo pareza ori vreun defect inabilitatea de a-si misca buza superioara) care mie unuia imi lasa impresia unui om pur si simplu rau. punct.

mai jos, variatia cuvintelor cheie folosite de candidati in campania electorala:

hai sa ne jucam nitel…

cuvinte cheie – McPain: “America”, “want”, “people”, “business”, “taxes”, “know”, “now”, “need”, “got”, “going”, “money”, “health”, “Joe”

cuvinte cheie – Obama: “going”, “right”, “sure”, “get”, “president”, “want”, “people”, “now”, “think”, “health”, “make”, “tax”, “just”

…13 termeni pe care i-am vazut evidentiindu-se in analizele de mai sus. sa sintetizam:

McKane: “America wants people’s money.” “Average Joe’s business needs taxes now.”

Obama: “Damn right, sure I’m going to be elected president; this is just what people think of and want now!

restul e tacere

…ultima pelicula realizata de Nae Caranfil. un proiect inceput in urma cu mai bine de 20 de ani, concretizat acum. l-am urmarit cu multa placere – este unul din cele mai reusite filme romanesti. o tragi-comedie care imbina subtil elemente auto-biografice, ambitii si orgolii personale intr-o maniera remarcabila. jos fesu’ nea Nae, si la mai multe reusite!

inca una despre prietenie

Prietenia intre femei:
O femeie nu a ajuns acasa intr-o noapte. A doua zi dimineata, i-a spus sotului sau ca a ramas peste noapte la o prietena foarte buna. Sotul suna 10 dintre cele mai bune prietene ale sotiei. Niciuna nu stia nimic despre asa ceva.

Prietenia intre barbati:
Un barbat nu a ajuns acasa intr-o noapte. A doua zi dimineata, i-a spus sotiei sale ca a ramas peste noapte la un prieten foarte bun. Sotia suna 10 dintre cei mai buni prieteni ale sotului. Opt dintre acestia au confirmat ca sotul a stat la ei peste noapte, iar doi au spus ca inca se mai afla acolo, dar ca e in baie.

Mică antologie a patriotismului amărît

Se dedică ţoapei patriotice

Motto: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin“.
Arthur Schopenhauer

Dimitrie Cantemir: „… dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (…), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (…). Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda (…). Năravurile bune sînt rare la ei. (…). Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. (…)… nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul“ (Descrierea Moldovei, II, Cap. XVII).

Ion Ghica: „… a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete naţionalitate şi libertate. (…). Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. (…). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid (…). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară (…); pînă atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare“ (Liberalii de altă dată, scrisoare către Vasile Alecsandri, 1880).

Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionaliatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Din manuscrise, Opere, vol. IX, pp. 459-460).

Ion Luca Caragiale: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul…“

„M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.“

„Multe am învăţat de cînd trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede“ (apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).

Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul.“

„Nici un român nu se simte personal vinovat (…) dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală“ (Schimbarea la faţă a României).

Andrei Plesu

preluat din Dilema Veche, Anul V, nr.235 – 14 august 2008

leacul

The Cure – Just Like Heaven (asta pentru aia care gindeau ca melodia lui Katie Melua este originala)

The Cure – Close To Me

fin, nutret, furaj, lucerna, Elvetia

care-i legatura intre toate cuvintele enumerate mai sus? aparent niciuna, mai cu seama ca atunci cind spunem “Elvetia” ne gindim in primul rind la bricege, ciocolata, ceasuri si vaci mov. legatura cu ‘nutretul’ o face patania de mai la vale.

e fapt stiut ca duminicile in Germania sint molcome, uneori chiar prea molcome – tinzi sa pici in depresie, asa ca nu de putine ori m-am dus incotro am vazut cu ochii numai ca sa scap de linistea asta mormintala. si asta a fost motivul pentru care simbata noaptea pe la 11 m-am decis ca pentru a evita inca o duminica neplacuta, mai bine sa schimb peisajul si sa uit. primul canton elvetian peste care mi-au picat ochii a fost… ma rog, nu mai stiu precis cum ii zice, incercam si eu sa par cunoscator intr-ale Geografiei… scurt/2, am ajuns in Lucerna, orasel cu iz furajer (cel putin dupa nume, daca nu dupa septelul pletos care pastea nestingherit pe dealuri).

din Stuttgart pina la Luzern schimbi doua trenuri (faci o halta scurta in Zuerich, atit cit sa te plimbi de la un peron la celalalt si sa mai cumperi un suc in drum). peste nici 4 ore dai nas in nas cu urbea elvetiana si aglomeratia specifica zonei garii. din cite-am spicuit repejor prin ghidurile turistice mi-a ramas in minte un detaliu legat de cladirea garii care acum citeva zeci de ani a fost mistuita de flacari; din original n-a mai ramas decit intrarea care, bag sama contureaza ceea ce a fost odinioara o arhitectura cel putin fastuoasa. pacat ca ce s-a construit in spatele ei seamana mai degraba cu un depou CFR decit cu o gara vestica. ma rog, comparatia s-ar putea sa fie prea dura, dar cind ai in fata niste ramasite art-nouveau incadrate de tabla si sticla goala altceva nu-ti prea vine in minte.

trecem strada si dam peste o intindere mare de ape – “Lacul Garii”, daca ar fi sa traducem mot-a-mot inscriptia din piateta (i.e. Bahnhofsee). acolo stau nitel sa ma dumiresc, ma uit in stinga – apa, ma uit in dreapta – apa, ma uit inainte – apa cu deal, apoi pun mina pe telefon si-ncep sa fac in necaz Alexandrei, dezvaluind obiectiul turistic.

decid sa incep un tur cu partea stinga a razei mele vizuale, traversind lacul apoi urcind sus pina la primul turn de veghe, apoi prin oras pe stradute, dupa care inapoi in fata garii.

ma tot uit in sus si azvirlu rugi cui o casca urechile pentru ca sa se induplece si sa nu care-cumva sa inceapa sa ne ude, ca atunci s-ar strica toata distractia. toata ziua cit m-am plimbat n-am avut parte decit de nori gri, vinticel pe ici pe colo dar ploaie, ioc! bun si-asa. necazul cu astfel de vreme e ca daca vrei sa faci o poza mai de d-ne ajuta, nu e chip sa nimeresti setarile corecte nici dupa ‘jde incercari. uneori cred ca o camera de filmat ar fi suficienta; te priponesti intr-un colt, tragi o panorama, urmezi tiparul de vreo citeva ori si gata vizionarea. dar, deh – asa e cind te buseste spiritul artistic – stai si te chinui iar dupa ce ajungi acasa si golesti SD card-ul te apuca pandaliile! detalii intunecate, nimic ca lumea, realitate obturata, ce mai! iti vine sa trintesti mii de euro de pamint si sa-ti iei adio de la fotografie.

sa ne calmam, zic. pina la urma nu-i ghiavolul chiar atit de negru. poate doar gri – de la vreme, am mai zis.

Lucerna asta se prezinta frumusel, cu case vechi cocotate pe dealuri valurite, brazdate de o intindere de apa lunga de citiva km buni de tot. vrind-nevrind am trasat o asemanare cu Basel, pe care l-am gasit, totusi mai placut, oarecum mai colorat si mai cochet pentru ochiul meu. am insa convingerea ca pe linga oraselul asta se afla si alte zone care i-au dus buhul de mare regiune turistica, altfel n-ar mai sta elvetianul din Luzern atit de mindru de asezarea lui.

nevoie de ghid nu e. orasul il traversezi usor – si mai ales riul; faci ziz-zag pe poduri pina ajungi la poalele unui deal de unde esti nevoit sa te intorci inapoi, decit daca vrei sa iei fu(r)nicularul si sa te cocoti pina la hotel Goltsch (un stabiliment semetit in virful reliefului). in rest, peisaj repetitiv (mai ales dupa ce-ai trecut prin Basel si Zuerich): aceleasi case, aceleasi cismele frumos ornate si colorate, aceeasi curatenie, ploaie si umezeala fara balti (chiar asa – cum de la altii se poate sa ploua fara balti?!), preturi ridicate. “ce-mi recomandati – ceva, un preparat local?” “da, avem… aaa… friptura. de porc, vita, miel.” “hmmm.” “cea de vita – uitati aici, cu sos de mustar, plus garnitura de cartofi prajiti, ori cartof copt cu smintina” (43 CHF + garnitura 9 CHF); te gindesti ca McDonald’s e peste podet, dar foamea/setea bateau deja in teava de la calorifer, asa ca poftesti la un Bratwurst in sos de ceapa, cu cartofi prajiti si doua berici locale, partea mea e ziua-n curs, ca-s generos. pleci multumit, mai tragi in poza o biserica iezuita cu incarcatura baroc mai mare dragul (pacat ca tocmai ce-o pusesera enoriasii de-o slujba asa ca nu prea mi-am permis sa deranjez lumea cu prezenta mea).

poze mai la vale, spre exemplificare, si gata; lunile astea stau cumintel, nu mai scot nasul afara. s-a inrautatit vremea. sa vie iarna, cind om avea alte peisaje de admirat.

concediu ‘08. aproape de final.

stetesem doar o noapte in Nancy, nu de alta dar asta fusese planul. a doua zi, cu boccelutele in spinare i-am dat bice inspre Mulhouse. pina la gara ne-au luat in paza, ocrotire si protocol elementele naturii care nu s-au indurat pina nu ne-au udat pina la piele. dupa nici doua ore, ajunsi la destinatie – curati si placut uscati ne bucuram ca – desi innorat, cerul parea sa nu slobozeasca nici un dus. cel putin nu prea curind.

bun… ne gindim sa lasam bagajele in gara; intram in vorba cu un impiegat care ne lasa sa intelegem ca odata cu modernizarea cladirii au fost eliminate facilitatile destinate turistilor, asa ca ne-a indrumat catre unul din hotelurile din zona. cu inima cam strinsa am mers la receptia unuia dintre ele si-am zis sa ne incercam norocul: “fiti amabil – tocmai venim de la gara, am incercat sa lasam bagajele acolo dar din pacate nu ne-au putut ajuta, asa ca…” “…asa ca v-au trimis la noi.”, mi-o taie scurt hotelierul. pesemne nu eram primii turisti cu care aveau de-a face si care cereau gazduire provizorie pentru rucsaci. i-am dibuit figura impartita intre a ne refuza politicos si a ceda, totusi insisentelor noastre asa ca fara a mai depune eforturi suplimentare ne-am scuzat de deranj si-am luat-o la pas ca orice turist care se respecta, cu ranita-n spinare, inspre necunoscut.

prima impresie despre Mulhouse a fost ca avem de-a face cu un orasel mic, cu cladiri colorate ca mai toate din zona Alsaciei, numai ca – bag sama, hartile ni-l prezinta ca cel de-al doilea oras ca marime dupa Strasbourg (iar aici vorbesc doar de asezarile din Alsacia). in fine, am reusit sa vedem miezul urbei si sa mincam la o chinezoaica a carei orientare catre clienti inclina mai degraba catre cei de origini franceze decit spre cei care doar tranzitau spelunca ei. asa tratament n-am mai indurat decit, poate la terasele din Cismigiu. si cind ma gindesc ca vizavi era o placuta pe care scria frumos, caligrafic “Cafe Leffe”,  ma incearca si-acum un suspin… ii tot spuneam interlocutorului: “draga mea, sint la regim, ma cunosti doar.” “da, draga, stiu: bere.” dar n-a fost chip sa ma tratez. am trecut insa si peste momentul asta din zi si-am ajuns la celalalt: ameteala stradala completata de o ploaie in toata regula, asa ca iata-ne intr-un tirziu ajunsi in gara murati ca niste verze dar bucurosi c-am intrat la adapost – gata, “pa, Mulhouse!”, te-am bifat si pe tine, fi-ti-ar chinezii sa-ti fie cu mincarea lor cu tot si ploaia cu care ne-ai blagoslovit!

am ajuns mai tirziu in Elvetia cu ginduri bune. pe linga faptul ca eram uscati, asta de mai dadea un plus de energie. asa ca ne-am avintat cumintei, cu ‘Lonely Planet’ in miini, inspre hotelurile cele mai accesibile. primul la indemina ne cam descarca portofelul, asa ca ne-am indreptat catre alte stabilimente, mai ‘primitoare’, ca sa zic asa… fac o paranteza: primul salt valoric pe care il simti, invariabil cind pasesti granita si ajungi in Elvetia este legat de preturi. ele sint, comparativ cu alte destinatii – pur si simplu mai mari. e drept ca la mincare n-as putea spune ca sint mari diferente, insa la servicii – da, se simte. daca pina atunci ne cazasem cu aprox. 45 EUR/noapte/camera dubla – ei bine in Basel asemanarea raminea doar la nivelul pretului; tariful era de aceasta data / persoana. inchid paranteza.

am mentionat ca dupa drumul pina la Basel eram uscati. din nou. bucuria n-a durat mult. inainte sa ajungem la hostel-ul pe care-l cautam, am facut apel la bunavointa unor oameni de prin partea locului. le-am aratat harta, si-am cerut directii. baietii s-au consultat, si-au fixat un reper, apoi au zis: “a, e simplu… trebuie sa fie linga riu; iar noi nu sintem departe (mentiune: eram in plin buric de tirg). o luati pe straduta asta in sus, apoi faceti dreapta, mergeti pina la prima intersectie unde faceti stinga, apoi din nou prima la dreapta iar de-acolo strada pe care va aflati trebuie sa va duca direct la destinatie. unul din ei il intreaba apoi pe amic: “mai tii minte despre ce strada era vorba?” si ris, da-i ris! ride si banditul, apoi zice: “vedeti ca e un drum de cca 3 minute. daca au trecut 10, apoi e cazul sa va puneti intrebari.” ne-am despartit cu alte risete si “hai, Alexandra, sa gasim naibii hostelul ala odata!”. s-a intimplat ca blestematul de hostel sa fie la numarul 51, care numar 51 al naibii daca l-am gasit decit dupa vreo 20 de minute de orbecaiala pe cheile Rinului. intii de toate am intrat nestingheriti intr-un ‘Gasthaus’ tare dragut, am urcat pina la etajul doi unde nu era nici tipenie de om – totul parea asa de curat si de primitor incit am fost la un pas de-a lasa rucsacii intr-un colt de camera si sa ne culcam acolo. pina la urma ne-am dumerit noi ca nu prea semana a han – desi avea alura, asa ca am continuat sa cautam hostelul. il gasim intr-un tirziu, si aflam ca e ocupat pina la refuz. ne asezam in hol, tragem usor din nas (eram din nou uzi pina la piele; ploaia – vede-se bine, ne-a urmarit din Nancy pina-ncoace), luam cite-o banana ca sa ne revigoram, apoi ne punem pe dat telefoane pe la alte receptii. singurul hotel care mai avea camere libere era cel pe care-l abordasem in prima instanta – ala din buricul tirgului.

odata ajunsi acolo ne ia in primire un domn care ne-a cerut pasaport, ne-a intrebat de nationalitate, de mai stie naiba ce, numai de sanatate a uitat sa mentioneze. apoi ne-a spus “shower and toilet are outside.” “outside… you mean out in the open air?”, incerc eu un spirit de gluma, gindindu-ma la casuta cu usita cu cirlig de la mamaia din curte la tara. “no, just accross the hall”, raspunde el fara sa mimeze nici macar o incruntatura. “oh, ok, ok, just kidding.”

camera – ca de spital. alba pina-n coltul tavanului, asternuturi pe masura, ce mai – n-am avut nimic de comentat, atita ca la un moment dat, patruns fiind de frig, plictis si oboseala m-am cam lasat prada impulsurilor nervoase si n-am mai vrut sa aud de nimic. dupa 5 minute de relas in saltea mi-am revenit.

de dormit n-am prea putut sa dorm – mi s-a parut prea mare galagia (tramvaiele elvetiene, bag sama, circula aici si pe timp de noapte, n-au restrictii). a doua zi de dimineata, hai in recunoastere!

Baselu asta e frumusel… (‘traiti dom’ Presedinte! nici o aluzie la dvs. totusi) nu pot sa zic ca e influenta germana, ori franceza – e… neutra, vorba aia. a imprumutat de peste tot si-a trasat o linie de demarcatie intre toti, cam asa as traduce atmosfera elvetiana din partea asta a locului. inca n-am ajuns in partea franceza a tarii (Geneva, Lausanne), dar e un plan. cu bataie lunga. construit pe coline, ii da o alura aparte – oamenii au adaptat arhitectura la relieful deluros iar imbinarea s-a facut cu armonie. iar cind mai ai si-un riu de dimensiunile si renumele Rinului care-ti strabate urbea, atunci chiar ca esti de doua ori avantajat.

centrul e dominat de cladirea Primariei a carei arhitectura colorata te face sa te gindesti mai degraba la un parc de distractii decit la un adapost birocratic. in rest, casute cu birne de lemn inserate in peretii exteriori si fintini; multe fintini, cu te miri ce modele pe ele. bag sama ca au un cult pentru ele, altcumva nu-mi explic de ce la fiecare rascruce de drumuri ori in curtile caselor dai peste cite-o cismea.

tabloul asta pitoresc e completat de linistea omniprezenta, lipsa oricarei zbenguieli in trafic si cumintenia trecatorilor. ai avea impresia ca timpul s-a oprit oarecum in astfel de locuri. obisnuinta cu vorba si strigatul greco-tiganesc din sudul tarii paleste atunci cind dai peste o oaza de cumintenie urbanistica ce te face sa te miri, pe buna dreptate de maturitatea unora dintre societatile care salasluiesc pe alte meleaguri. nu fac acum apologia modului de viata elvetian – aceleasi lucruri le-am intilnit si in Franta prin care-am umblat, precum si Germania pe care o vad zi de zi. aspectele astea trezesc insa in mine un soi de respect pe care n-am putut sa-l auto-cultiv atita timp cit am stat in Romania.

si-am continuat plimbarica pe malul Rinului, cu bataturi in talpa dar mai vioi decit in alte zile.

n-a trecut mult iar dupa amiaza aceleiasi zile ne-a gasit in Zurich, pe care l-am trecut in revista destul de repede, urmind ca seara zilei de miercuri s-o petrecem cumintei acasa, in sfirsit la odihna si adapost… si ce bine-a prins…

concediu ‘08. Franta luata la pas

am lasat Strasbourgul in urma, cu mica lui Franta cu tot, cu confiseria mult-laudata (peste care n-am mai dat dar despre care trag nadejde ca avea storurile coborite, de-aceea n-a fost cu putinta s-o recunosc), cu catedrala, tigancile-cersetor de pe treptele ei si in general cu toti francezii lui, si-am purces spre Nancy.

oraselul asta din Lorena surprinde mai intii prin simplitatea cu care te intimpina odata ce iesi din gara, cu stradutele lui inguste, arhitectura postbelica destul de saracacioasa dar totodata cu un sarm aparte. desi daca stau bine sa ma gindesc, nu stiu daca ’sarm’ e cel mai potrivit cuvint aici… ne plimbam pe strazi iar totul imi parea desprins din filmele cu Louis de Funes – ma asteptam sa vad ‘Jandarmii’ itindu-se de la orice colt de strada, totul parea oarecum inert, surprins intr-o ipostaza veche, ca o poza dintr-un album ratacit care s-a ingalbenit intre timp. cam asa parea totul. nemaipomenind de lipsa oricarui reper geografic care m-a facut la un moment dat sa compar orasul cu o urbe mediteraneana.

toate astea palesc atunci cind intri in marea si fastuoasa piata Stanislas si te asezi sa savurezi o berica la “150 bieres de qualite”. pardon, m-a furat peisajul, partea cu berea s-a intimplat dupa citeva preumblari/insistente/mofturi – ultimele doua afisate prin grija subsemnatului.

mulat pe tiparul palatului regal din Madrid, ansamblul asta arhitectonic din Nancy iese in evidenta prin lustrul dat recent de frantuzi (i.e. 2005), cu suportul statului Francez si al UNESCO, a.i. prima impresie pe care nu ti-o poti oprima este “ba, ce frumos e, sa…”, ma rog – restul e romana pura, de mahala. seara am asistat la un spectacol de lumini/sunet foarte asemanator cu fratele lui din Strasbourg, cu mentiunea ca aici atmosfera era mai… degajata, varateca, relaxanta. bag sama ca vara asta s-a purtat laserul in Franta, s-a dat drumul la lumina prin tot hexagonul. poate daca ajungeam in Paris am fi vazut si-acolo Notre Dama ori turnul Eiffel iluminate. dar n-am ajuns la Paris ci intr-un orasel mic, mititel, micut de tot – Moloz. francezii ii zic Mulhouse (pron. myluz), englezii ‘mol-haus”, nemtii ‘Mülhausen’, pe scurt – Casa Risnitelor. n-am vazut nici una, singura tocatura pe care-am avut-o a fost de alta natura.

revenind la Nancy, a fost bine cit a fost. mai putin mincarea, care dupa cum am vazut in ce conditii se gatea m-a rascolit nitel in interior, simtind imediat nevoia clatirii cu inca o berica. mentionez ca am consumat niscaiva carnuri la un pakistanez, de care nu vreau sa-mi aduc aminte. interlocutorii peste care-am dat insa au fost destul de simpatici; un frantuz pe jumatate grec, cunoscator de Romana ne-a abordat la un moment dat (nu stiu daca a fost dupa ce-am slobozit eu vreo cugetare de larga circulatie urbana ori dupa remarca Alexandrei: “frate, cit maninca astia!”) pe un ton inocent si-n egala masura curios: “excusez-moi, vous etes Roumains?” restul sint discutii despre smecheria dimboviteana care ne-a dus buhul pina peste mari si tari, despre Grecia – o tara de homosexuali (in care toti francezii se duc in vacanta), afacerea cu castane pe timp de iarna a greco-frantzului si… cam atit. searbad, nu?

se vede bine ca ultimele orasele din Franta n-au lasat o impresie prea placuta asupra mea. pot fi acuzat de prejudecati, insa – asa cum imi sade bine, am argumente. dar nu contraatac. ma multumesc sa spun doar ca… hmmm… nu-mi plac broscarii. ntz. le vorbesc limba – pina aici n-am nici o problema, dar mai multa afinitate pentru ei nu pot spune ca am. le respect cultura si realizarile dar meritele sint pentru cei ce-au fost odata, vorba aia, si nu pentru aceia care se straduiesc acum sa para altceva.

urmeaza Elvetia. pusa la punct, curata, ordonata… si cam racoroasa. (si nu ma refer neaparat la vreme) (dar nu inainte de a spune citeva cuvinte si despre Mulhouse; intr-o postare viitoare)

Nancy, mai mult noaptea

‘Chrome’, sau cum sa scoti aur din tabla de trompeta

ca mai oricare produs Google/Apple si ‘Chrome’ are acum parte de entuziasmul colectiv care il va propulsa, probabil intr-unul din cele mai interesante gaselnite scoase pe piata IT.

nu ma lungesc – am mai spus-o si cu alte ocazii prietenilor, hype-ul din spatele lansarilor de produse ale companiilor de mai sus imi ridica parul pe spate. de nervi, nu din alte pricini emotive. ‘Chrome’-ul l-am instalat si eu, m-am jucat nitel: simplist pina la d-zeu, cu niscaiva aplicabilitati care insa nu-l fac sa se distanteze foarte mult de ceilalti jucatori din tagma browserelor.

acum – c-or fi fost setarile mele, c-o fi fost bug de-al Google, un lucru e cert: Chrome sufera la partea de implementare a plugin-urilor multimedia, ceea ce pentru mine este un mare pas inapoi. incompatibilitatea cu unele aplicatii pe care le folosesc la serviciu este, deasemenea un alt motiv pentru care Google nu ma impresioneaza defel cu ultima lor realizare.

acum vin profesionistii, care ne anunta: vulnerabilitate DenialofService pt Chrome; crapa browser-ul cu toate tab-urile lui cu tot. mai departe – browser-ul asta nou (construit dealtfel pe o platforma mai veche si foarte vulnerabila a Safari de la Apple) mai are gauri si in ceea ce priveste atacurile malitioase ale hacker-ilor pusi pe fapte gaunoase, exploatind o vulnerabilitate legata de rularea aplicatiei pe Win Vista.

dupa svaiterul asta ajung la cea mai apasatoare chestiune: EULA. acu’ sa te tii… e stiut faptul ca Google a avut de mult tinichele legate de coada, din care zanganea atractia lor nemarginita pentru colectarea datelor utilizatorilor. ‘Google Docs’ Desktop’ e unul dintre subiecti (care a fost interzis la noi in companie – orice calculator detectat ca ar rula aplicatia fiind imediat notificat iar angajatul… tras de urechi). Chrome calca pe urmele GD, iar EULA aia pe care o derulam in jos fara sa o citim, dupa care apasam ‘Accept’ stipuleaza ca utilizatorilor li se cere explicit sa cedeze Google drept permanent si irevocabil de a reproduce, adapta, modifica, traduce si publica orice continut pe care acestia il trimit ori afiseaza prin intermediul “Serviciilor” (prin ‘Servicii’ se intelege orice aplicatie/serviciu/site Google).

reactia Google se citeste in termenii pusi de ArsTechnica: “our bad. we’ll change it”. iar schimbarile se vor aplica retroactiv, tuturor celor care pina la ora actuala au descarcat browser-ul.

inainte de a pleca azi de la birou tocmai terminam o discutie cu Mircea in care el se intreba… “ba, astia de-aia au scos cromu’… sa mai culeaga niste date de la useri; altfel cum naiba sa-l scoata asa de zdrente.”

na-ti-o frinta, ca ti-am dres-o!

PS. fiti pe faza: pe 9 Sept. va fi o conferinta Apple la care, zic raspindacii – se va afisa noul iPod. sssst! nu mai ziceti la nimeni! si-asa o sa transpire toata presa a doua zi.

alte nebuneli

pasiunea pentru muzica veche (incepind cu perioada medievala si continuind cu Renasterea) cred ca s-a infiripat inca de cind ascultam la Radio Romania vocea grava a maestrului Iosif Sava, care comenta regulat lucrari celebre ce faceau parte din ‘hrana spirituala’ oferita de la Centru, prin programul lor de educatie colectiva. bine, zic si eu ca atunci s-a instalat pasiunea pentru muzica, pentru ca e lucru stiut – subconstientul asimileaza multe informatii care la un moment dat – mai devreme sau mai tirziu, rabufnesc si trezesc pasiuni pina atunci nebanuite. as putea sa ma gindesc ca asa sta treaba si cu amorul intre doua persoane de sex opus, dar asta ar putea fi foarte bine subiectul altei scrieri.

pe Jordi Savall l-am descoperit acum citiva ani urmarind, cum zice francezul – “bouche bée” un concert pe Mezzo (pe vremea cind TVS Holding inca retransmitea programele lor si pe ale celor de la Arte). era un concert solo, interpretat la viola da gamba (un instrument vechi de pe la 1600, proprietate a maestrului) si intitulat ‘Les Voix Humaines‘. a fost si prima inregistrare originala pe care am pus mina: Mihaela – ramin recunoscator!

lucrurile au evoluat intre timp; au evoluat pina la citeva zeci de copii dupa tot atitea inregistrari.

dupa spusele lui Savall, interpretarile lui si-ale ansamblurilor pe care le conduce (i.e. Hesperia XXI, Capella Reial de Catalunya, Le Concert des Nations) sint fidele libretelor vechi, iar instrumentele folosite – fiind in mare masura tot de prin aceleasi epoci contribuie din plin la acuratete. de vorbele de mai sus n-ai cum altumva sa te convingi decit ascultind o inregistrare, ori vizionind un concert. Orfeo, de Monteverdi, in conducerea lui Savall e de-a dreptul miscator.

mai e insa ceva care nu are cum sa nu te impresioneze: Foliile. aici, desi parerile sint impartite – conu’ Mircica preferind interpretarile lui Fabio Biondi (ansamblul Europa Galante) care sint mai energice, pline de viata, nu pot sa zic ca ma deranjeaza in cale afara abordarea lui Savall; da – este mai ‘moale’, insa cred ca tine si de tempo-ul impus de compozitor. si – da, recunosc, imi plac mai mult ‘allegro’-urile lui Biondi; dar nici sonoritatea spaniolului nu ma lasa inert. ba din contra

vorbind despre ultima achizitie, iat-o mai jos, iar si mai jos un ’sample’ dintr-un concert Jordi Savall & Capella Reial de Catalunya.