Facebook + Twitter = ?

live status: ma scarpin la oo as we spik

15 people like this

Riscul in intreprinderile online e ca nu stii niciodata cine te urmareste. Prima oara cind am auzit de studierea arhivelor Sec… nu, asta e alta caciula. Sa reluam: prima oara cind am auzit de studierea profilurilor prezente in retelele de socializare online a fost in timpul unei sedinte cu reprezentanti ai unui grup multimedia major (Publicis). Se intimpla in urma cu cca 3 ani si recunosc ca m-am revoltat cu acea ocazie. Pe scurt, se vorbea despre diversi aplicanti care isi trimiteau CV-urile agentiei sus-mentionate iar persoana responsabila cu recrutarea cauta profilurile lor online si in functie de pozele postate pe Facebook ori parerile impartasite pe blog-uri ii descalifica instant. – procentajul celor care erau considerati pentru un potential interviu era mic in comparatie cu deraiatii – Subiectivitatea de genul asta m-a iritat la momentul respectiv, mai cu seama cind argumentele (dupa parerea mea destul de obtuze) se duceau pina-ntr-acolo incit a-l numi pe candidat sociopat, alcoolic, etc… Concluzia era lesne de tras: “daca asta isi pune pe Facebook o poza cu paharul in mina, e alcoolic.” Englezul cu pricina – vede-se treaba, ori era mormon – iar in comparatie cu ei oricine e alcoolic, ori nu participase niciodata la o petrecere corporatista.

Din nefericire am mai auzit de astfel de practici si in alte parti (Germania, Romania), iar mai nou analiza profilului candidatului de pe Facebook, Twitter, LinkedIn, Xing este la ordinea zilei. Zic “din nefericire”, iar aici pot elabora intr-o postare ulterioara, pentru ca descalificarea unei persoane prin prisma imaginilor si ideilor pe care le afirma in spatiul online nu garanteaza ca acel om ar adopta un comportament similar la un loc de munca. Atita timp cit experienta profesionala este in limitele asteptarii angajatorului, omului ii trebuie acordata sansa de a-si expune viziunea. Eu traiesc intr-un soi de utopie in care oamenii de la Resurse Umane mi se prezinta ca niste specialisti desavirsiti intr-ale analizei profilului profesional al unui candidat. Dar am trait sa vad si oameni ale caror aptitudini de recrutare ramasesera undeva adinc, jos de tot, in putul conceptelor HR iar mai incolo se ridicase la suprafata doar un tipar in baza caruia se trasa profilul viitorului angajat. La capitolul acesta – Romania vs. restul tarilor din Vest da un rezultat clar in favoarea ‘restului’, cu toate training-urile prin care sint caliti HR-istii din corporatii. Nu stiu citi din ei vad ca devin incet dar sigur inregimentati unor percepte venite de peste mari si tari la care ei nu isi aduc nicidecum aportul; dezvoltarea Resurselor Umane, ajungindu-se pina la promovarea adevaratelor valori lasa de dorit. Iar departementul HR – sita prin care trebuie cernute viitoarele valori care sa asigure succesul unei intreprinderi, are gaurile cam mari. Dar divaghez.

[...]

Recent, in Romania, la Webstock 2009 – pe linga alte prezentari legate de Web 2.0 si-au facut loc si slide-urile Bogdanei Butnar (vataf la MRM – divizia web&digital marketing de la McCann Erickson). Scurta paranteza: pe duduie nu o cunosc foarte bine, desi am purtat o scurta discutie in urma cu aprox. 1 an ca sa identificam o potentiala colaborare. Telefonul debutase cu “nu stiu cite stii despre MRM si McCann, sau daca stii cine sint eu...” Hehe!… Un ego un pic cam mare sau poate mi s-a parut mie din tonul ei rostogolindu-se cu repeziciune. In fine, paranteza inchisa si, poate chiar inutila. Inainte de a intra in detalii vreau sa punctez ca Webstock-ul romanesc aduna ‘floarea’ online-ului din Romania (mai ales) – reprezentanti ai unei industrii mature pe pietele occidentale. Cum sta insa industria sus-mentionata la nivel danubiano-pontic – asta e alta poveste. Tot e bine ca se misca iar companiile au inceput sa investeasca in promovarea pe internet.

Social Networks And Private Life

Revenind la prezentare – las deoparte aspectele design-ului si consistentei (ma surprinde totusi ca un power-point venit de la o persoana de calibru e cam vaduvit la elaborarea grafica). Totul se poate rezuma la “retelele sociale sint un pericol.” Nonsalanta scriiturilor se poate intoarce impotriva noastra iar increderea pe care o acordam tuturor ‘prietenilor’, impartasind cu ei instantanee din cotidian se poate dovedi gaunoasa.

Sincer, nici acum nu pricep ce e cu atita freamat in jurul lui Twitter (acest mIRC mai evoluat) – dar daca advertiserii gasesc potential in aplicatie – sa-i dea bataie! (da, da, bine – dpdv al oportunitatilor de afaceri nu e de neglijat, pentru ca reprezinta un vehicul de promovare rapid, instant si cu impact direct la un numar foarte mare de utilizatori.) Mai departe, Facebook. O folosesc, iar in ultima vreme sint destul de activ. Ce inseamna ‘activ’: public cite un link/doua pe zi, mai toate legate de muzica ori articole din presa straina care mi-au atras atentia. In rest, cind mai catadicseste vreun contact sa dea cu “destu’ la bulametru” si sa comenteze ceva, ii duc isonul. Dar asta nu se intimpla atit de des, asa ca din 8 ore de lucru concertat pot spune ca cca 20 de minute/zi sint pierdute pe socializarea online. LinkedIn n-a mai fost actualizat de aproape 1 an, dar solicitari de acceptare a cite unui contact mai tot vin. O zi pe saptamina primesc si e-alerte de la diverse grupuri in care m-am inrolat prin intermediul site-ului, in care sint propuse anumite subiecte de dezbatere (in general legate de Online Marketing). De citeva ori am intrat si eu pe forumuri, in speranta ca voi afla ceva cu adevarat util. Am ajuns la parerea ca a-ti atasa un logo in coada profilului este o chestiune ce tine mai degraba de orgoliu si dorinta de recunoastere a valorii, asta neconducind neaparat la vreo dezvoltare profesionala. Toate discutiile iscate pe forumurile vizitate erau goale de miez.

In ceea ce priveste poate cel mai important motor de socializare online – Facebook, el este si cel mai riscant (privit prin prisma persoanei aflata in cautare de schimbare a carierei si care din neglijenta si-a publicat acolo intimitatile). Cu putin discernamint iti poti pastra profilul si impartasi pareri cumsecade cu anturajul tau, fara a pica in latura ‘alcolistilor’ (asa le zic eu, cu un ‘o’) si petrecaretilor fara masura. Intimitatea si parerile prea personale n-ar trebui sa-si gaseasca locul in retelele sus-mentionate. La urma-urmei, nu intereseaza pe nimeni ca adineauri te-ai scarmanat in fund iar toata isprava asta a meritat o postare de 200 de caractere. A, ca poate atrage dupa sine discutii! …ma rog, e dreptul fiecaruia. Dar cu ce impact? Sa nu mai zic de exprimarea frustrarilor personale legate in speta de locul de munca. Atunci sa te tii!  In final ii mai avem pe postacii de ocazie, oportunistii, aia care la fiecare update simt ca trebuie sa se bage in seama. Avem mai jos citeva mostre de spontaneitate puerila:

Despre µ-ziq si tipare umane, scena in mai multe acte

Nici nu stiu de unde sa incep; de la caracterizarile pe care le-am auzit – privitoare la Je si preferintele mele muzicale, ori despre cum ii gasesc eu pe ceilalti semeni, in functie de preferintele lor muzicale. Mai bine s-o iau catinel, cu inceputurile muzicii care mi-au gidilat mie urechile intr-un mod placut. A, si inca o chestie: fiind un subiect atit de vast (“Muzichia“, carevasazica), ii voi dedica mai multe parti. Cite? Pai avem asa: electronica experimentala din ‘70-’80 cu Kraftwerk, Brian Eno, David Bowie, Depeche Mode completata de minimalismul lui Yannis Xenakis,  apoi ambient dub-ul celor de la The Orb, dream-pop/shoegaze-ul lui Cocteau Twins, punk-ul lui PIL (Public Image Ltd.), post-punk-ul Swans, revolutia rave condusa de Dune, RMB (o trupa aflata cu mult inaintea vremii), Marusha, Scooter, Westbam, U96, electronica fratilor Hartnoll (aka Orbital), pionieratul big-beat (Prodigy, Chemical Brothers, Propellerheads), industrial-EBM-ul lui Front 242, Cabaret Voltaire, trance-ul impaciuitor al lui Chicane iar mai tirziu evolutia inspre progressive-house (James Holden, Sasha, James Zabiella), IDM-ul marca Aphex Twin, Autechre si mai incolo obscuritatile moderne (Clark, Fuck Buttons). Printre ele mai vreau sa strecor un Bonobo, Four Tet ori Sofa Surfers cu nu-jazz/downtempo/chill-out/up-beats/percutie, niste rock-instrumental de la The Album Leaf, Near the Parenthesis si Lymbyc Systym iar la sfirsit citeva cirese by Plaid si Boards of Canada. Barocul va avea un tratament aparte in toate astea.

Nu e intreprindere lesnicioasa, dar e ambitioasa. Putin curaj completat de ambienta pe masura, si sa purcedem!

Kraftwerk – Computer Liebe

Nu am pretentia ca beneficiez de o memorie infailibila precum Mark Twain care isi aducea aminte pina si de prima sa minciuna, dar cind vine vorba de primele muzichii care mi-au zguduit timpanul si de la care am ramas cu impresii deosebite – ei bine, aici bag mina in foc ca a fost vorba de Kraftwerk. Era prin ‘85 – ‘86, pe cind experimentam cu pick-up-ul alor mei; eram fascinat de pitigaiala vocilor la o simpla invirteala mai iute a discului. In spiritul dezvoltarii personale si aflare a unei ocupatii sanatoase, au urmat lectiile de pian. Factorii de mediu potrivnici (una bucata pianina ce trebuia achizitionata negresit = 29,000 Lei; un salariu, editia ‘86 ~ 2000 Lei/luna) au pus frina progresului dupa doi ani de acomodare cu gamele, cheile, notele si partiturile. Dar asta n-a stopat pasiunea deja inradacinata, asa ca tinarul vlastar si-a continuat sapaturile dupa melodii fascinante, care la vremea aceea si in atare conditii erau foarte greu de procurat. Stim cu totii ce ni se servea: slagare despre dragoste si iubire neimplinita sub bagheta lui Marius Teicu ori Florin Bogardo, iar o aparitie Angela Similea la TV era un eveniment notabil. Printre pacaneli si bruiaje mai razbateau rareori cite-un Neu!, Giorgio Moroder ori Gary Numan prin bunavointa Europei Libere si a altor posturi Vestice. Nenumarate casete audio cu Maria Tanase, Irina Loghin si-au gasit astfel alte utilitati sub indeminarea odraslei – avind acum gusturi pentru un soi de sunete care in comparatie cu cele ale orchestrei Radio de pe General Berthelot aduceau – pentru urechea neantrenata – mai degraba cu piuieli decit cu ‘melodie si armonie’.

Gary Numan – Cars – 1979 (remixat si de Armand van Helden in urma cu vreo 7, 8 ani si redenumit “Koochy” iar mai nou – 2009, de catre Chicane – Hiding All The Stars – un efort cel putin jenibil din partea lui Bracegirdle care a decazut enorm de la Saltwater incoace)

Dupa boom-ul si avalansa de informatie datorate caderii rejimului a inceput modelarea. De ce zic ‘modelare’: avind acces la atitea si-atitea resurse, trebuia sa fii cit mai selectiv. Nu am sucombat torentului de prostii cu care ne bombarda noua mass-media iar mai tirziu, cind am ajuns sa constientizez cit de cit efectul alegerilor mele am inceput sa fiu chiar foarte pretentios. Pina la ‘pretentii’ a fost insa ‘nebuneala’ rap. Nu mai stiu prin ce filiera mi-a parvenit o inregistrare cu Afrika Bambaataa, primele acorduri breakbeat/electro-funk cu care am facut cunostinta – pesemne aduse cumva “pe sub mina” de la “cineva care s-a intors de dincolo”. Eram… wow! DJ Kool Herc (care aparea mai tirziu si pe Electrobank-ul Fratilor Chimici, despre care o sa aduc aminte mai incolo) a fost o alta mare influenta in dezvoltarea break-beat-ului; mi-a parut rau ca traind inca intr-o relativa izolare n-am ajuns sa am acces la astfel de inregistrari decit mai tirziu, cind gusturile se cam cizelasera.

Cocteau Twins – Blue Bell Knoll (avertisment: firisoarele de par vor suferi oaresce stimulari aici, de altfel inevitabile)

Un aport notabil la formarea gusturilor si dezvoltarea simturilor a avut si nou-aparutul canal TV Super Channel. Pina la 8 fara un sfert – cind trebuia sa plec la scoala, mai ciuleam urechea la un Orchestra Manoeuvers in the Dark (Enola Gay, Sailing On The Seven Seas, Pandora’s Box – ca sa aduc aminte doar de citeva) iar apoi plecam dezamagit, cu gindul la “cine stie ce melodii or mai da astia!…” Au aparut casetele. In cartier se dusese vorba ca “alea originale” au o emblema aparte (nu mai stiu ce simbol se gasea pe ele – o coroana, ceva de genul), asa ca banii de cornuri si-au gasit o destinatie mai ‘cuminte’. Erasure (Oh, L’amour; Always; Love To Hate You) si Pet Shop Boys, The Shamen (Ebenezeer Goode, poate cel mai cunoscut single) iar mai apoi un Depeche Mode primit la schimb cu o colita de timbre au intregit mica dar promitatoarea colectie – acum ordonata frumos intr-un sertar. In toate astea am avut norocul si aprecierea ca grupul nostru de prieteni – la vremea aia cu totii de virste similare (10, 11 ani) impartaseam aceeasi fascinatie in ceea ce priveste muzica. Unii dintre noi erau mai rebeli, altii mai domoli, citiva se luau dupa noi iar ceilalti ne ignorau. Atunci s-au format personalitatile.

Ziceam ca dimineata incepea cu Super Chanel. In restul orelor continuam cu VIVA iar noaptea tirziu (mai cu seama in weekend), cu MTV Chill-Out (pe vremea cind MTV difuza muzica). VIVA a ajutat masiv la promovarea (pe atunci) a fenomenului rave & techno. Inainte insa de a ajunge la galopul nebunesc al basilor nemtesti/olandezi trebuie sa mai revin putin la rap-ul din the Us of A. “Can’t Touch This”, taa-na-na-na.., ta-da.., ta-da, can’t touch this!, si şalvarii lui bufanti care defilau de la stinga la dreapta ecranului. Ma amuza teribil baiatul ala, iar la talmacirea numelui (“Ciocan”) am inceput sa-l ironizez si mai abitir. Imediat dupa el incepea Infooormer, You know say daddy me snow me-a (gonna) blame / A licky boom-boom down, al carui efect imediat era de a te apuca cu mina de turul pantalonilor si a incepe sa fredonezi acelasi refren dupa ureche (lyrics-urile nu prea erau la indemina). Cit timp erai la masa cu familia, auzeai primele acorduri ale lui Snap (Rhythm is a Dancer), la care ti se dadea inevitabil scutire pe toata perioada difuzarii.

In tot acest timp ignoram cu buna-stiinta toate celelalte elemente care in ochii si urechile ascultatorilor obisnuiti ar fi trecut drept “sunete normale, umane, nu zapaceli”. Abba ma deranja teribil, mi se parea (si mi se pare) cheesy rau de tot, Queen n-a fost nicicind pe placul meu (duetul din “Barcelona” este exact tipul de sunet pe care il asemuiesc cu preferintele de azi ale intelectualitatii de salon (fani Santana, Sarah Brightman, Bocelli – adica a “ceea ce li se serveste”), iar regretatul MJ m-a surprins cu doar doua melodii (Billy Jean si Beat It); din Billy Jean am remarcat chitara-bas de la inceput, care da tonul intregii melodii insa mai mult de atit trebuie sa spun ca muzica lui nu rezoneaza nicidecum cu timpanele mele. Mai departe, fara a supara vreun privitor/cititor din mina de obisnuiti ai hermeticii, am sa ignor in totalitate numele urmatoare: Guns’n'Roses, Metalica, Cannibal Corpse, Nirvana, Bon Jovi, Aerosmith & Co., din lipsa rezonantei. Din insiruirile de la debutul postarii e lesne de inteles unde imi sint radacinile.

Ceea ce am sa punctez in urmatoarea parte va fi influenta fiecarui stil muzical in parte asupra personalitatii – nu neaparat a subsemnatului cit si a celor cu care am intrat in contact si cu care impartasesc preferinte similare – si mai ales daca se poate aprecia un om in baza aspectelor ce tin de audibile. Pina acum m-am limitat la enumerari; ma voi ajuta de ele (trupe, stiluri, etc) si in cele ce urmeaza, insa voi fi cu emfaza pe elementele care (cel putin in ceea ce ma priveste) m-au atras pe mine inspre muzica electronica. Totodata – ce ne deosebeste pe noi de ele, si de ce ele nu sint asa de mari amatoare de piuieli. Pe cind noi… in fine. Voi ajunge si la concertul Depeche Mode in Romania, insotitoarea mea draga de-atunci, experienta cu concertele drum’n'bass live si petrecerile underground.

- asta ma ajuta si pe mine sa-mi structurez citusi de putin ideile; vad bine ca pe masura ce elaborez scriitura, subiectul isi largeste conturul si tot avansind asa, imi e teama ca n-am sa reusesc sa cuprind aici toate cite mi-am propus -

Chicane – Red Skies (de pe vremea cind omul avea inspiratie)

deselectia naturala

un subiect drag mie – si sint convins ca nu numai mie, dar si celor care binevoiesc sa mai deie cu ochiul prin hermetica. i-auziti aici, ce zice la statistica (nu, nu statistica e subiectul preferat, ci obiectul scriiturii de mai la vale). s-a studiat mult in ultima vreme, s-a analizat – e anul Darwin, era normal – iar concluzia a fost trasa: urmind un ciclu evolutiv firesc erei si mediului nostru, femeile vor avea forme mai… voluptoase si vor scadea treptat in inaltime. acum, sa vedem dupa mintea si potriveala noastra de ce ar putea fi legate ‘voluptatea‘ si ‘statura‘ femeilor si cum de le influenteaza pe ele natura intr-o asemenea masura incit le schimba atit pe orizontala cit si pe verticala.

scurt intermezzo: ca esti mai rotunjor din fire (asta tine ori de traditia stramoseasca dobindita in bucataria mamei, de organism si de propria vointa) au ba – barbat fiind, idealul tau feminin se schiteaza inevitabil avind in minte o silueta trasa prin inel, in spiritul sticlei de Coca-Cola – se stie – frumos conturata, ondulata, cu git lung si subtire, poatrina bombata, talie zvelta, trapez obraznic iar mai incolo pulpite armonios ancorate in ansamblul de mai sus. ei bine, idealul asta uman ramine adeseori la nivel de utopie pentru ca la un anumit moment, prin d-zeu stie ce mijloace ochii barbatului se incetoseaza, obrajii i se inrosesc iar inima ii pompeaza energic in vine atunci cind i se zimbeste gales din coltul vreunei camere de catre o faptura despre care pina atunci nici ca isi inchipuise c-ar putea sa-i destabilizeze naturelul. iar faptura aceasta nu face defel obiectul descrierii succinte de mai sus – ba din contra: ea poate sa aiba o ureche mai clapauga, degete osoase, sa-i lipseasca manichiura frantuzeasca si gleznele subtiri dar sa aiba un je-ne-sais-quoi orbitor. e fapt stiut – poate sa fie si muma padurii, daca tie iti place de ea poate sa se puna mama si prietenii de-a curmezisul cit or pofti!, din ‘sufletel‘ si ‘draguta‘ n-o mai scoti pe aratare mult si bine. si chiar s-ar putea sa fie benefic pentru armonia perechii ca, deh – Mama Natura lucreaza prin mijloace nebanuite.

dar acum sa vedem cum devine cu facultatile… pardon – cum devine cu metamorfozarea asta prezisa de specialisti. tuturor ne-au trecut prin fata ochilor fete cu talie inalta si picioare scurte (ca minciuna) si ne-am gindint inevitabil la un pinguin ori un fundas central de la echipa favorita (Nu E Steaua); ne-a placut ce-am vazut ori am strimbat din nas? am trecut de multe ori mai departe, fara a-i recunoaste fetei meritele pentru care a reusit sa-si pastreze silueta de mai sus: c-a fost vorba de cursuri de bo-tae (tae-bo pentru cunoscatori), alergatura sau balet – nu ne-a interesat si nici nu ne-am gindit citusi de putin. prima impresie desenata prin fata ochiometrului ne-a zgiriat retina asa ca, sensibili din fire am mai luat o gura de bere, am slobozit o gluma proasta si ne-am indreptat atentia catre alte ispite. nu ne-a trecut nicicind prin minte ca ‘produsul’ de mai sus era dealtfel rezultatul selectiei naturale. cam timpurie, e drept – dar intra in categoria ‘evolutiei’. si-atunci, ce te faci? ignori un element net-superior tie din punct de vedere antropologic doar din pricina aspectului? o glezna subtire s-ar putea dovedi usor instabila in anumite circumstante; merita riscul? ca in mai toate intreprinderile riscante, si dragostile au nefericita faima de a se instala pe nepusa masa si nu atunci cind chimia spiritelor coincide. asa ajungem sa ne depanam in cercuri restrinse pina ce ne podidesc lacrimile si ne juram ca gata, nu mai facem, nu mai dregem, sa fiu al naibii daca i-oi mai scrie ceva, “‘ai mai bine mai da o bere!“, dupa care te retragi scurt la baie, de unde trimiti un sms concis: “ce mai faci, draguta? toate bune? imi era dor de tine.” inclin sa cred ca intre fermentarea hameiului si capacitatea de dactilografiere in momente de cumpana exista o strinsa legatura care, dealtfel iese la iveala numai in momente cheie ale existentei.

revenind la schimbarea trasaturilor feminine pina la aducerea lor la un nivel confortabil mingiierii pe crestet, este mentionat studiul ce a avut ca participanti 2000 de femei incepind cu anul 1948. descendentele celor implicate in analiza au masurat in medie cu 2cm mai putin decit mamele lor iar la greutate s-a observat o usoara crestere cu pina la 1kg sau mai mult. reversul medaliei este ca in acelasi timp presiunea sanguina a fost mai mica – la fel si nivelul colesterolului (e de bine). cind vine vorba de sarcina – aceasta s-a produs in medie cu pina la 5 luni mai devreme iar menopauza a fost impinsa cu pina la 10 luni mai tirziu, rezultind o perioada mai indelungata de incalzire a puiului sub aripa. pentru amatorii de detalii – iata aici cum a decurs intreaga analiza. pe scurt, trasaturile ce vor permite femeilor sa duca o sarcina la bun sfirsit vor fi intotdeauna subiectul selectiei. in prima faza, cercetatorii de la Universitatea Yale au masurat succesul reproductiv individual a mai mult de 2000 de femei participante in studiul Framingham pina la atingerea menopauzei. ulterior au analizat trasaturile care conduceau la o reproducere reusita. dupa luarea in calcul a factorilor ambientali (venitul, educatia, stilul de viata) s-a estimat gradul de mostenire al trasaturilor aplicind legaturi intre toate persoanele inrudite iar mai apoi au contabilizat efectele indirecte ale selectiei masurind impactul pe care diversele caracteristici le au una asupra celeilalte – spre pilda, in ce masura o presiune ridicata a singelui influenteaza maturitatea sexuala. mai incolo a intervenit statistica prin care s-a stabilit care anume dintre trasaturi vor fi determinante viitoarelor generatii de femei. si-a dat cu minus la inaltime si plus la grosime. despre barbati nu s-a mentionat nimic; ori n-a intreprins nimeni nici un studiu, ori e in derulare, ori nu facem obiectul evolutiei – stiut fiind faptul ca pentru multi semeni de-ai nostri omenirea si-a incetat progresul odata cu fermentarea hameiului, asa ca la ce buna stradania dezvoltarii individuale cind ai o ratie de six-pack pe saptamina asteptindu-te rece in frigider?

in loc de concluzie – ce-i de facut? cu ce ne ajuta pe noi rezultatul statisticii asteia? cum sa ne pregatim pentru viitor? trebuie sa ne pregatim pentru ceva? sau sa ne culcam pe-o ureche (y-compris cea clapauga mentionata mai sus), in speranta ca ne vor tolera tot ele, dragele, in continuare?…

 

despre “the Untouchables”

…si linia de demarcatie dintre elita si naivitate.

Sa tot fie vreo 4, 5 ani de cind incepusem sa cochetez cu ideea de a achizitiona un Macbook Pro (la care o sa ne referim de-acum inainte prin ‘MBP‘, cf jargonului iFan-ilor). Venitul meu la acea data se invirtea in jurul fabuloasei sume de 300$ net/luna + bonusurile pe care le luam pentru prestarea nocturna. ~ ce-am zis-o; n-ar intelege nimeni ca e vorba de un job de Customer Service si nu de dans la bara, da’… ma rog, sa mergem mai departe ~ In noptile lungi de straja ma familiarizam cu noile tendinte din domeniul IT & T si ale Social Media (isi mai aminteste careva de Spymac.com? La vremea aia era un site simpatic, cu o interfata in genul celei de pe apple.com in jurul caruia se concentrase o comunitate de utilizatori fideli care impartaseau te miri ce – de la poze pina la bloguri scl. A fost primul furnizor de email cu capacitate de stocare de 1GB din cite imi aduc eu bine aminte.). In paralel, cochetind cu web-design-ul (in speta experimentele cu Flash AS) ma gindeam serios sa pun mina pe o scula care sa imi inlesneasca muncile si pe care sa nu fiu nevoit sa o imbunatatesc odata la 6 luni. Asa am dat peste MacGallery.ro – la vremea aceea dealer oficial Apple in Romania. I-am si vizitat (pe undeva prin P-ta Natiunilor Unite). De prisos a mai mentiona preturile. Contactasem Raifeissen Bank pentru un eventual imprumut si, in nemernicia mea am gindit ca – deh, nu-i de colo o rata de 180$/luna, plus chiria de 2 milioane (ca stateam cu o babutza in P-ta Amzei), asa ca nu mult a lipsit sa ma leg la cap. DAR, a triumfat ratiunea! Numai gindul de a plati 40 de milioane pe un MBP ma imi contracta muschii sfincterului dindu-mi in acelasi timp o senzatie de teama profunda. Timpul s-a scurs, am plecat din tara, am schimbat alte laptop-uri , MBP-ul a ramas undeva in urma iar mai nou nici ca-mi trece prin minte sa fac vreun efort financiar atit de mare doar din vreun orgoliu personal. ~ zic asta doara spre a nuanta faptul ca si acum, la 5 ani distanta, un MBP nu a suferit schimbari majore in materie de pret ~

Am abordat subiectul ‘Apple’ din considerente ce tin doar de o analiza a succesului companiei; iar asta a venit si odata cu citeva articole citite recent (via ZDNet sau NY Times). In ele era vorba despre reusita ‘Cupertinilor’ de a ramine pe linia de plutire – ba mai mult, de a iesi cu un profit uimitor in aste vremuri de criza si, in paralel despre produsele cu care compania imbie unii clienti – produse care se disting in primul rind prin pretul exorbitant, lasind la o parte adevarata utilitate. Sa le luam pe rind, incepind cu ultima idee: Magic Mouse, ultima gaselnita Apple, este un mouse total lipsit de butoane si la care toate comenzile sint efectuate prin intermediul unor sensoziri tactili. Jucaria vine cu o eticheta de $69 (69EUR pt. Germania; bizara conversia valutara).

Bun, esti fan Apple, se presupune ca deja ai un MBP sau un iMac – preferabil cu modelul de mouse anterior (ala cu biluta mica, mica si pe care apesi cu totul cind vrei sa dai ‘click’; nici ala nu era prea ieftin – 50EUR la ultima verificare de pret). Cu toate astea, ai fi dispus sa scoti din buzunar 69 de dolari/euro pentru un dispozitiv periferic? Mai cu seama in timpurile astea in care cuvintul ‘economie’ inca e la ordinea zile.

Citind prezentarea Apple iti dai seama cum pipota iFan-ului este stimulata incetisor si motivata pentru a mai scutura portofelul in vederea unei achizitii cool:

The Multi-Touch area covers the top surface of Magic Mouse, and the mouse itself is the button. Scroll in any direction with one finger, swipe through web pages and photos with two, and click and double-click anywhere. Inside Magic Mouse is a chip that tells it exactly what you want to do. Which means Magic Mouse won’t confuse a scroll with a swipe. It even knows when you’re just resting your hand on it.

Aminteam in urma cu citeva luni cum m-am blagoslovit singur cu un iPod Touch pe care il regret si-n ziua de azi – prin simplul fapt ca la capitolul audio (ceea ce ma interesa cel mai mult) este mediocru; mai bine suna muzica daca leg la jack doua tigai din tabla de 3. ~ daca e pe-aici vreun amator de chilipiruri, sa ma contacteze; il dau la sfert de pret – barem e bun pentru experimente (email/e-reader/joace mici/calendar/contacte, si cu o pereche de Sennheiser poti spune ca esti in caminul cultural din Corlatele.) ~

Buuun. Cu toate astea, cum se face ca produsele alb/argintii au asemenea succes? Tinind cont ca mai cu seama acum, in vremuri de rastriste diferenta o face spiritul antreprenorial, creativitatea si inovatia, Apple si-a luat mai nou apelativul de ‘The Untouchables‘, in comparatie cu ceilalti jucatori de pe piata, mai putin creativi. Mare parte din companii – in speta departamentele IT din cadrul lor, merg pe acelasi sistem si arhitectura invechita pe care o mai actualizeaza din cind in cind – iar asta datorita obisnuintei cu rutina si mentinerii costurilor de achizitie/training/educatie la un nivel nu foarte ridicat. Ei reprezinta proportia covirsitoare de profesionisti ale caror servicii sint bune in orice loc si la orice ora. La polul opus se situeaza minoritatea creativa, cu spirit de initiativa, antreprenorii care pentru a se misca intr-un ritm rapid si a avea succes au nevoie de ultimele tehnologii, drept urmare nu fac rabat de la cheltuieli suplimentare daca asta aduce cu sine imbunatatirea randamentului de lucru. E un fapt – pentru a reusi, ai nevoie de cele mai bune unelte – si, dupa cum bine puncteaza editorialistul NY Times – “un timplar nu isi alege cea mai proasta dalta, un bucatar nu lucreaza cu cutite de proasta calitate”, si tot asa… Iar jucatorii din segmentul digital sint constienti de aspectul acesta esential, asa ca isi imbunatatesc utilajele cit mai repede cu putinta (dovada si adoptarea rapida a lui Mac OS-X Snow Leopard). Este un punct de vedere pe care nu il combat.

Fac o paralela cu moda – iar cine ma cunoaste, isi aduce aminte ca am unele mofturi cind vine vorba de aspectul vestimentar. Deh, o aschie si eu Totul e strins legat de maniera de prezentare si interactiunile pe care le ai cu diversi interlocutori – iar peste toate astea respectul fata de propria persoana. Lasind insa la o partea lauda de sine, stau si ma gindesc daca toata apologia aceasta a specialistilor IT care mi-a inspirat postarea de mai sus este intr-adevar demna de luat in seama – atunci cind vine vorba de Apple. Pe linga aspectul estetic, cit de practic este un MBP atunci cind testezi zeci de aplicatii zi de zi, organizezi seminarii web, configurezi servere? Pina una alta, rata de penetrare a Apple in segmentul corporate cred ca este foarte mic (zic “cred” pentru ca nu cunosc cifrele exacte, insa ele nu sint greu de banuit) – ori productivitatea la nivel global este strins legata de numerosii jucatori ce depind de tehnologie. Iar deocamdata clientii cu care ii aud pe oficialii Apple laudindu-se ca i-au ‘momit’ sint mai degraba tineri in pas cu tendintele IT si pasionatii de gadget-uri cool. Mai ramine o proportie relativ mica de artisti (muzicieni, graficieni) si freelanceri iar in rest… puncte, puncte.

Pentru moment, comparatia cu titlul capodoperei lui De Palma ramine – zic eu, la nivel de titlu. Iar la mijloc nu este abordarea unui amator de chilipiruri ci sentimentul ca sub un invelis “glamourous” nu se ascunde neaparat calitatea mult-trimbitata la conferinte si pe bloguri dedicate. Se vorbeste despre viteza lui Mac OS X vs. Windows 7 ori despre securitate; mai putin despre aplicatii compatibile cu ambele sisteme de operare. Iar peste toate astea, intrebati posesoerii de computere Apple ce fac cu ele in afara de a asculta muzica, viziona filme, actualiza profilul pe Facebook si trimite email-uri. (gata, mi-am facut cel putin un dusman; Robert, nu sari la jugulara )

Ramin la HP-ul meu onest

de ce ramii in Romania / de ce pleci?

o initiativa marca Hotnews in care se dezbat motivele care-i determina pe tineri sa plece din Romania vs. ce-i tine pe ceilalti intre granitele tarii. pina la ora actuala ~2.5 milioane romani traiesc pe alte meleaguri, asa ne arata statistica.

in ceea ce ma priveste, am mai puricat subiectul pe-aici pe blog. ce mi-a atras acum atentia au fost reactiile forumistilor: stramutatii vs. ramasii. dintre ramasi mai rasare cite un corporatist care se mindreste cu job-ul ce i-a oferit posibilitatea sa calatoreasca prin multe tari, el alegind la urma sa ramina tot in Romania. in acelasi timp aduce aminte de intilnirile lui cu rezidentii romani raspinditi prin UE care bestelesc Romania ori de cite ori au ocazia. pentru unii, beneficiul de “a fi trimis de catre companie in strainatate  la dineuri cu clientii in restaurante high-level, cu AMEX-ul la dispozitie” reprezinta apogeul dezvoltarii lor personale/profesionale; nu poti sa-i condamni si nici sa-i invidiezi, se simt bine in pielea lor, au cu ce se mindri si n-ar fi justificat sa le dai cu ceva peste nas.

printre ei am mai gasit semeni care marturisesc onest ca au avut curajul sa ia viata in piept, sa lase in urma neajunsurile unei societati aflata intr-o continua tranzitie si sa inceapa o alta etapa in viata luind-o copacel cu o slujba noua, o alta educatie, etc… in tot acest rastimp singurele reprosuri aduse la adresa Romaniei au fost de natura socio-economica, fara a jigni pe nimeni si nimic, ci doar punctind obiectiv detalii care odata intilnite pe alte meleaguri te fac sa simti respectul reciproc intre cetateni si oficialitati (locale/guvernamentale).

totodata s-au strecurat si din cei care isi baga, isi dreg, suduiesc si ii injura pe stramutati. un oarescare ‘Claudel’ peroreaza la un moment dat: “toti romanii va plangeti atata ca niste bebelusi ca nimica nu e bun, toti sunteti hapsani dupa bani… banul e ochiu dracului, sunte-ti in stare sa da-ti in cap ptr asta ..” o fi scris omu’ in graba, nu stie ca “grama-tica-treaba”. il atentioneaza pe aceasta cale Dacus: “Tu iti dai in cap SAU da-ti in cap, berbecule“.

sa continuam. in proportie covirsitoare, comentatorii sint fara indoiala dintre cei plecati in strainatate. iar aceeasi proportie impartaseste pareri similare atunci cind vine vorba de motivele plecarii lor: climat moral viciat, scuipat seminte in cap de toti analfabetii, spagari imputiti, aventura unei vizite cu copilul la medic, calitatea infrastructurii, functionari incapabili, partide de 2 lei, lepre, legi aiurea, prea multi incompetenti ajunsi pe pozitii de conducere, pentru ca ne preocupa doar ce se intampla in tara asta si traim rupti de restul lumii, pentru ca sint prea multi habotnici, pentru ca modelele majoritatii sunt cei care “se descurca” indiferent de modul in care o fac, pentru ca orasele sunt de un gri trist, atunci cand nu sunt acoperite de reclame stridente; pentru ca ca a face slalom printre rahatii de caine de pe trotuare si a fi mereu cu ochii in 4 cand treci pe langa haite de caini este vazut ca ceva normal, o fatalitate; pentru ca pentru prea multi a arunca ambalajul unui produs aiurea (pe trotuar, carosabil, spatiu verde) este vazut ca un gest la fel de normal ca si cumpararea acelui produs; lipsa bunului gust si a educatiei, patriotism fals, necunoasterea propriei istorii, manelele si manelistii, si inca alte citeva. am citat din parerile obstii.

raminind in sfera statisticii, e lesne de sesizat un patos colectiv atunci cind vine vorba de enuntarea neajunsurilor care i-au determinat pe multi sa ia alte cai. iar aici ma identific si eu cu ceilalti, recunoscind aversiunea care ma incearca ori de cite ori ma gindesc la mediul din care m-am stramutat. iar cind mi se mai spune ca “este cald la noi” de catre unii cunoscuti, atunci parca incep sa fierb si mai abitir si le zic simplu: “fratilor, prea v-ati obisnuit sa stati cu gunoiul la nas…”

dobindind experienta relationarii cu culturi diverse iti vine greu sa rezisti tentatiei de-a nu face paralele intre “noi” si “ceilalti”. primul lucru pe care il observ este lipsa unei identitati, a unor trasaturi care sa ne tina laolalta pe noi, romanii, si care sa ne dea satisfactia apartenentei la o societate mindra de realizarile ei, de trecut, de aportul adus la dezvoltarea individuala. acu’ intervine si treaba cu mindria: nu pot spune ca sint mindru ca sint roman; asta ar insemna ca a fi roman echivaleaza cu o fapta mareata, ori eu n-am savirsit nimic atit de notabil incit sa ma pot eticheta cu mindria de mai sus. as putea spune in unele circumstante ca sint ‘fericit’ ca sint roman – asta da. dar cam atit. mindrie?! mprtz.

hai sa mai zic una. ce fac romanii cind le vine cite-un musafir strain, cum il trateaza, cu ce il imbie? daca e in Bucuresti e musai sa-i arate Ateneul (jos fesu’ pentru arhitectura! – pacat ca la concerte mai mari ramin salile pe jumatate goale – vezi ultimul festival Enescu), o plimbarica prin Cismigiu, apoi prin Lipscani si tragi la relativ-recentul Chocolat unde e imperios necesar sa guste din papanasi (o gogoasa cu smintina al carei farmec n-am reusit sa-l deslusesc in 30 de ani de viata; problema mea.) ar mai fi Muzeul Satului, unde dintr-o plimbare apuci sa observi diverse elemente de arhitectura specifice zonelor tarii. vizita e prea scurta ca sa intri in detalii legate de traditiile culinare ale Dobrogei (ca sa dau doar un exemplu de variatate zonala) ori de sacralitate, spiritualitate si filozofie rurala. calendarul sarbatorilor si praznicelor religioase, cu istoria lor cu tot? ma intreb citi romani au habar de astea. nu c-ar fi din cale-afara de util in viata de zi cu zi, dar te ajuta sa mai incropesti o conversatie, ori sa lungesti alta deja iscata. ce-ar mai vedea strainul in capitala… biserica ruseasca? ingramadita intre cladiri gri, terase lipsite de originalitate si parcari supra-aglomerate. personal am gasit placere in plimbarile prin cartierul Primaverii, pe stradutele unde-si au resedinta diverse ambasade. un locsor linistit pe care il gasesti multiplicat insutit in sudul si vestul Germaniei in atitea si-atitea orase.

dupa atita plimbare ii dai turistului sa guste niste sarmale fara de care romanitatea nu poate fi probata, eventual sa ude si cu un aperitiv marca Bihor ca sa-i arzi gitlejul, iar la final cu un digestiv din acelasi regn. dupa sarmaua venita pe masa romaneasca prin filiera turceasca il duci, eventual si prin Transilvania ca sa mai ‘guste’ din ramasitele citorva castele si in mare a amprentelor lasate de sasi si secui. in sudul tarii nu prea te-ai incumeta sa-l iei la pas – eventual inspre Delta, ca sa schimbati peisajul. daca are timp de escaladari ar prinde bine un Retezat, iar ca periplul sa se termine intr-o nota pozitiva, o vizita prin Maramures, poate si pe la Vatra Dornei ar fi binevenite. apoi il duci inapoi la autogara Baneasa (daca a luat low-costul) de unde poate sa plece rasuflind linistit inspre patria lui. am scurtat nitel plimbarea, nemaiamintind nimic de trafic.

ce-a inteles strainul din toate astea? “hmmm… interesting land. you have bits and pieces borrowed from many different cultures, but it’s difficult to point out something that actually sets you apart.” treaba cu ’sintem inteligenti, vorbim limbi straine’ e fumata.  ce pretentii de originalitate sa ai de la un popor al carui fond lexical s-a dezvoltat dupa jumatatea secolului al XIX-lea? sansa noastra a fost ca ne-au tavalit romanii in expansiunea lor, altfel nu stiu ce obirsii am fi pastrat.

m-am lasat purtat fara sa-mi dau seama prea bine intr-o analiza care se poate prelungi la nesfirsit. prefer sa o sugrum din fasa si sa mai amintesc (si sa-mi reamintesc, daca mai era nevoie) doar citeva aspecte: am tras o linie groasa dupa jumatatea lui 2007, nu am regrete, nu suspin dupa nimic din ce-am lasat in urma. familia ma intelege si ma sprijina. dupa o perioada societatea in care am ales sa traiesc ma va asimila, ajutindu-ma sa ma integrez si sa ma adaptez noilor obligatii cetatenesti. nu am plecat cu gindul “ma duc sa ma realizez, sa ma fac mare, sa string un cheag iar apoi sa ma intorc si sa fac ceva bun acolo”. nicidecum. am plecat ca sa ma formez ca individ in alta parte, unde am considerat ca felului meu de-a fi i se acorda suport in dezvoltare (personala, profesionala). dupa o perioada ajungi sa fii circumspect si la socializarea cu romanii din afara; incerc sa mentin amicitiile la nivel minim, apreciind oamenii dupa rationament si educatie inainte de a-i credita cu intentii nobile. nu e paranoia la mijloc, e doar paza de comportamentul balcanic pagubos cu care ma potcovisem in Romania (birfe, invidii, mirlanie si neamprostie). pe final, il citez pe ‘radub’, un alt forumist: “Intoarce capul cind auzi romaneste. Dar nu te auto renega. Nu uita ca esti roman, adevarat roman care doar nu se mai identifica cu ceilalti in majoritate deformati caracterial , moral si irecuperabili.“

in final, totul se reduce la caracter si moralitate; exista unii oameni care pur si simplu nu s-au putut simti in largul lor in societatea in care s-au nascut si-au crescut. nu se cheama ca au depus armele; la mijloc e dorinta de a face mai mult, de a face altceva cu viata ta, de a avea curajul sa-ti asumi riscuri si sa lupti pentru ceea ce vrei sa atingi. pentru cei care au ales sa besteleasca traiul in mocirla, dar prefera sa se miste in continuare ingreunati de ea nu am decit un sfat: ori incercati sa va resemnati si sa acceptati conditia facind sa va fie bine in ceea ce intreprindeti, ori luati-va inima in dinti si supuneti-va schimbarii. principiul nesanatos care ii guverneaza pe multi, conform caruia “cineva trebuie sa ma ajute” nu trebuie sa-si mai gaseasca ecou in mintea nimanui. multora le este inca teama sa interactioneze cu ineditul, nu stiu la ce sa se astepte iar incertitudinea ii da mereu inapoi. sintem o societate tinuta in lesa pret de mai bine de 50 de ani, timp in care am dobindit apucaturi gaunoase ce se resimt acum la intreg nivelul orinduirii; ne este teama sa luam cuvintul la o adunare, intr-o sedinta, la un seminar, ii lasam mereu pe altii sa o faca pentru ca ne e frica sa nu care-cumva sa debitam vreo ineptie, facind abstractie de faptul ca sintem acolo ca sa invatam ceva. cu asemenea porniri nu avem cum sa ajutam societatea sa ajunga la maturitate.

stringuri, corzi, sintetizatoare, 11 dimensiuni, si cite si mai cite…

Proem – Da.vironment

din categoria ‘extreme’; ca ma tot intreba careva mai deunazi cum combin barocul cu piuielile. ei bine, sa ciulim urechile si sa ne delectam… sau sa aruncam laptopul. dupa caz

ce-mi veni cu electronica/IDM? tocmai ce-am terminat plimbarea prin “Universul Elegant” al lui Brian Greene, a carei ecranizare o urmarisem acum vreo 3 ani courtesy of PBS Nova Channel. iar cind ma ‘delectez’ cu fizica cuantica si teoria stringurilor parca-mi vine sa bag urechea si la un sintetizator.

mi-ar placea sa am timp sa ilustrez dupa mintea si priceperea mea ce inseamna frumusetea celor 11 dimensiuni ipotetice pe care teoria stringurilor le aduce in prim-plan, rasturnind conceptele fizicii newtoniene, asa cum o stiam noi… poza de mai jos ilustreaza rivna cu care ma ancorez la o intreprindere intelectuala  cu miza mare.

pina data viatoare somnique usor si vise placute

X-Factor

La aniversarea de 50 de ani de la infiintarea NASA, cunoscutul astrofizician Stephen Hawking a raspuns intrebarii „Suntem singuri in Univers?”. Profesorul Hawking a oferit acelasi raspuns pe care George Bush l-a dat cand a fost intrebat daca tot ce este scris in Biblie este adevarat: „Probabil ca nu.”

Autorul cartii „Scurta Istorie a Timpului” a spus ca exista trei posibilitati: prima ar fi ca nu exista alta forma de viata; a doua, ca exista pe undeva, prin Univers, o alta civilizatie, dar ca atunci cand va fi destul de inteligenta pentru a trimite semnale in spatiu, va fi si suficient de avansata pentru a construi arme nucleare de distrugere in masa; a treia varianta, cea preferata de Stephen Hawking, este ca „formele de viata primitive sunt foarte comune, in timp ce formele inteligente sunt foarte rare.” Profesorul englez a adaugat cu umor ca „unii sustin ca ele nu s-au descoperit inca nici pe Pamant.”

via Dob.ro

despre vorbirea romaneasca

scurt, ca n-am timp.

ma revolt de multe ori atunci cind aud limba romana stilcindu-se din comoditatea vreunui individ caruia dupa prea multa truda corporatista i se sterg de pe scoarta cuvintele neaose, deprinse de mic, facind drept urmare apel la aditivi si inlocuitori furculisionisti. “si zici ca te-ai intilnit cu X. ce mai zice?” “ba, cum il stii, e busy in ultima vreme”.

dar revolta tine mai degraba de un nerv manifestat la stomac, ceva in genul bancului cu stapinul care scrisese pe gard “ATENTIE! Ciine rau!”, iar cind a fost intrebat cit de rau era animalul a raspuns sec “dom’le, e rau… da’ tine-n el.”

pe linga anglicismele imprumutate mai sint citeva surogate din astea lingvistice, terminatii bruste ale frazelor menite sa-l faca pe interlocutor sa inteleaga ca am cazut amindoi de acord asupra deciziei – oricare ar fi ea, expediindu-l apoi cu ‘pupici‘, ‘hai, ca vedem‘ si ‘hai, ca mai vorbim‘. inevitabil.

si-ar mai fi lipsa constanta a timpului care ne tine intr-o alerta continua de nu ne mai vedem capul de atitea responsabilitati. vrei sa-l scoti pe unu’ la o bere, iti zice ca n-are timp. incerci sa-l scoti in oras pe un amic cu care nu te-ai mai intilnit de citiva ani, la fel – “hai, ca mai vorbim noi, suna-ma miine sa vedem daca am timp si vedem cum facem.” imi pare ca e mai degraba un soi de refuz politicos ori o jena inexplicabila a individului care daca ar trebui sa dezvaluie de ce ‘nu are timp’ si-ar vedea desconspirate intentiile si planurile din viitorul apropiat.

a picat numai bine o scriitura scurta marca poemix care ne indeamna sa vorbim frumos despre timp. o dau mai la vale, cu creditul aferent autorului:

Cind spui „nu am timp“, moartea devine, brusc, atenta. Spunind „nu am timp“, nu doar ca ii atragi mortii atentia asupra ta, dar iti mai si reafirmi, de cele mai multe ori fara ca macar sa iti dai seama, conditia jalnica. Acesta este si motivul pentru care am hotarit sa instituim cursurile de timpologie. Oamenii trebuie educati sa vorbeasca frumos despre timp si sa nu faca erori de exprimare in ceea ce priveste relatia lor cu timpul. Sa nu ne purtam si sa nu vorbim ca niste ginganii atemporale. Atita vreme cit mai avem timp, trebuie sa fim demni. Sa nu spunem niciodata „nu am timp“ si-atit. Sa spunem „nu am timp sa“, adica sa relativizam eroarea din cuvinte, adugindu-i o referinta, care nu poate fi decit jalnica, si ea, exact ca si noi. Doar mortii au dreptul sa spuna „nu am timp“, desi e putin probabil ca ei vor face asta. Mortii nu sint timpiti, sa va intre bine in cap asta. Gata, ne vedem saptamina viitoare, cind vom discuta despre asemanarile dintre a fi muritor si a fi bautor.

hai, ca mai vorbim noi.

zăpăceală

motto: “There is the theory of the Moebius… a twist in the fabric of space, where time becomes a loop.”

…asta spunea klingonianul Worf intr-unul din episoadele seriei Star Trek (“Time Squared”), cind Enterprise intilneste o nava din viitor. mai este si laitmotivul unei melodii de la Orbital, pentru connaisseuri. pina la urma urmei, ce-i cu “Möbius” asta si ce-a facut el?

August Ferdinan Möbius – matematician si astronom neamt, care ne-a lasat banda ce-i poarta numele. fetele o folosesc pe post de esarfa ori cind sucesc siragul de margele la git, fara sa-i cunoasca neaparat obirsiile. sa explicam nitel cum sta treaba cu banda asta:

unii au luat exemplul unei foi de hirtii… cu o singura fata. wtf? orice foaie de hirtie are doua fete, o stie orice scolar, oricit de ignorant ar fi: fata/dos – recto/verso. daca e ceva care sa sfideze bunul simt matematic, apai banda Möbius ne dovedeste: alcatuirea din stinga are niscaiva proprietati dubioase, cea mai spectaculoasa fiind aceea ca are o singura suprafata (nu mai exista fata/verso). partea dinafara e identica cu cea dinauntru. pornind dintr-un punct oarecare si mergind in continuu pe linia mediana (considerati ca am trasat imaginar o mediana), vom ajunge de unde am pornit, fara sa dam de nici o muchie, fara sa incalecam marginea. sper ca .gif-ul atasat sa ilustreze conceptul mai bine decit explicatia de mai sus.

nea Maurits Cornelis Escher s-a jucat si ‘mnealui cu conceptul de mai sus, si pina si al nostru Gellu Naum a nascocit o poezioara avind la baza conceptul neamtului:

“Mâna mea stîngă şi ochiul meu drept
mănuşa mea stîngă şi gheata mea dreaptă
lampa mea dreaptă şi calul meu stîng
mărul meu stîng şi glasul meu drept
haina mea dreaptă şi urechea mea stîngă
pălăria mea stîngă şi urechea mea dreaptă
cheia mea dreaptă şi covorul meu stîng
etc. etc.”

interesant este faptul ca in ceea ce priveste conceptul de fata, desi ideea a fost atribuita lui Moebius & Listing, ceva mai devreme unii magicieni au facut apel la torsiunea materialelor pentru a prezenta ‘absurditatea’ de mai sus (scrierea lui Gaston Tissandier – Les Recreations Scientifiques sta marturie).

de-aici pina la iluziile optice nu a mai fost decit un pas. iar MC Escher e ‘tata lor’ in materie de joaca cu matematica pe hirtie. citeva lucrari mai la vale…

si sa va aduceti intotdeauna aminte: reciclati, reciclati, reciclati! nea Moebius dixit )

bascalie rasista

zice-se ca de-acum inainte, cel putin patru ani de zile, Casa Alba va fi rebotezata Casa Neagra. ))

via brizu

vorba ce-am vorbit

«A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?»

…Emil Cioran intr-o scrisoare catre Constantin Noica. poate cea mai plina vorba de duh.

oi explica-o cu alta ocazie. cert e ca are aplicatiuni nenumarate.

ca sa vezi

cit de bine a punctat Nietzsche: o femeie poate fi prietena cu un barbat, dar pentru ca relatia sa dainuiasca e nevoie de putina antipatie fizica.

time to fink about it…

update (la 5 zile distanta de la scriitura initiala): unul din primele ginduri care vine in minte e “ce se intimpla atunci cind dispare antipatia cu pricina? ce se instaleaza in loc?” pt conu’ Bobotan (si nu numai), nitica materie de rumegat – sau mai degraba o aplicatiune practica, urmare a panseului elaborat de Nietzsche.

avem, asadar un baiat si o fata. doi amici. se stiu de mult timp. in primul an s-au multumit sa schimbe reciproc pareri diverse; in al doilea el incepe s-o studieze pe amica si sa-i caute alte atuuri, pe linga simpatia debordanta. ii vede glezenele prea groase si nu-i plac, se uita la degetele ei si i se par prea noduroase – strimba din nas; se uita la nas (al ei de data asta) si il gaseste un pic lipsit de armonie in forma; mai apoi, il deranjeaza statura: prea ghindoaca. ramin ochii: sinceri, limpezi, zimbitori. amicitia continua. dupa al treilea an si mai multe intilniri, nasul incepe parca sa-si gaseasca un loc in toata configuratia feţei, armonizindu-se cu ochii si buzele carnoase. dupa al patrulea an parca nici gleznele nu mai sint atit de groase. ce se-ntimpla? a slabit? nu, la mijloc e doar o chestiune de perceptie. ‘necazul’ incepe atunci cind perceptia baiatului se schimba, iar antipatiile cedeaza locul exercitiului admirativ.

nu-i mai bine sa ramii cu antipatii de genul celor mai sus mentionate daca vrei sa pastrezi o amicitie? pentru ca trecind de la o relatie in care distanta insemna totodata si un respect reciproc la o apropiere care poate destabiliza toata orinduirea, risti sa pierzi totul.

ma intreb cite prietene i-au trebuit lui Nietzsche pentru a concluziona astfel?

raspindacii, o specie pe cale de disparitie? ntz.

cum sa luptam cu zvonerii (sau, in termeni dezvoltati de grupul Divertis – “raspindacii”)

- avertisment: articol luuung, lung de tot. aviz amatorilor -

s-a intimplat oricui sa fie in gura lumii. si stim cum e, odata ajunsi acolo. “ai auzit, draga de X?” “ce, ca umbla cu…? daaa! n-as fi zis!” “nici eu, tu!” “da’ cam bleaga si Y!” “eh, cine stie ce-i la mijloc…” “pssst! taci ca vine. [...] ce faci, X? nu ne mai bagi in seama de cind cu…” “de cind cu ce?” priviri intrebatoare, zimbete galese. nu mai stii ce sa faci – sa dai crezare vorbelor de la colt de cubical sau sa-ti vezi mai departe de treaba.

e de-ajuns un impuls din partea cuiva, o vorba aruncata intr-o doara, pentru ca resortul curiozitatii sa puna in miscare toate organele interne si sa nu-ti mai dea liniste pina ce nu vei fi aflat care-a fost mujicul de te-a iubit atit de tare incit a tinut sa impartaseasca cu toata suflarea cunoscuta tie aventurile prin care treci/ai trecut/urmeaza sa treci.

bunul simt iti spune ca e mai cuminte sa lasi lumea sa-si hraneasca in continuare imaginatia pe seama ta si sa nu o lasi sa afle niciodata adevarul. a fi evaziv e cea mai buna reactie. daca negi, risti sa intetesti si mai tare focul. aprobind, parca desumfli nitel audienta insa doar pentru un moment scurt. mai devreme sau mai tirziu se va gasi alt fitil de aprins, si te trezesti din nou aruncat in viltoare.

si totusi, iacata ca o persoana cu profil bine conturat – contemporan noua, a adoptat o strategie menita sa-i descurajeze pe contracandidati si pe ‘dusmanii care-i poarta pica, si n-au valoarea lui’: Barack al lui Obama, aflat in lupta directa cu mos McCain a lansat un site (i.e. fightthesmears.com) in care afiseaza toate zvonurile lansate de contracandidat, intr-o miscare menita sa anticipeze urmatoarea miscare a adversarului. de ce o asa victimizare si entuziasm in a publica stiri cu conotatie negativa despre propria persoana? raspunsul vine dintr-un studiu statistic bine elaborat.

bazat pe mijloace evolutiniste si modele matematice, se contureaza un tipar al ’stiintei zvonurilor’ cu radacini bine infipte in structura noastra genetica. asadar, studiind nevinovata birfa de la cafea, patrundem in natura umana si vedem de ce ne place sa luam in discutie semeni de-ai nostri. “curiozitatea” e mama oricarui raspindac care se respecta. combinata cu nevoia de a afla cit mai multe informatii, ea conduce la socializare care, de multe ori incepe cu o vorba nevinovata: “auzi, dumneata ai vazut aseara la petrecere?” [...] “a, n-ai fost. stai sa-ti zic” care sadeste curiozitatea in partenerul de discutie, ii hraneste viermele imaginatiei si il lasa cu frinturi de informatie pentru ca mai departe remarca nevinovata de la inceput sa ajunga ditamai motivul de ris/compatimit subiectul nostru. (functie de momeala aruncata)

ideea in sine de a nu lua zvonurile in seama si de a le trata indiferent este etichetata ca o atitudine de non-combat mai degraba rau-facatoare si denota o slaba intelegere a mecanismului zvonului. a raspunde unei provocari si a aproba-o, conduce de multe ori la stingerea focului. aici a reactionat bine si staff-ul lui mos McCain cind despre Palin au transpirat in presa informatii cf. carora beizadeaua ei ar fi de fapt copilul fiicei mai mari a acesteia. a iesit purtatorul de cuvint cu hirtia care anunta ca – da, Bristol, fiica lui madam Palin e insarcinata. ziarele au inghitit galusca, apoi au intrat la dospit. or mai fi aparut intre timp si alte zvonuri – chiar nu le stiu pe toate, nu stau cu Herald Tribune-ul toata ziua in poale.

cam prin anii ‘40 – ‘50 s-a inceput un studiu al zvonurilor in adevaratul sens al cuvintului, cu resurse dedicate ‘fenomenului’. principala cauza a constituit-o, se intelege, razboiul. pe-atunci se incerca aflarea unei metode de control al informatiilor fara fundament palpabil (plantarea de vesti menite sa induca inamicul in eroare, manevre de intimidare, etc.). interesul asupra ‘curiozitatii nestapinite’ a suferit o usoara scadere in intensitate, cunoscind recent o revigorare mai cu seama cu explozia asta de unelte la indemina psihologilor si sociologilor, printre care cea mai de seama – INTERNETUL. daaa! milioane de biti de zvonuri gata sa fie analizate. primul rezultat a aparut prin 2004 cind  DiFonzo si Bordia, doi psihologi la Rochester Institute of Technology au finalizat studiul a aproape 300 de de grupuri de pe internet intre care circulau zvonuri. (vedeti, deja am ajutat la imprastierea unei informatii pe jumatate falsa: erau de fapt 280 de grupuri, dar zicind ‘aproape 300′ parca mai creste nitel importanta studiului, nu?) buuun. ce s-a descoperit? concluzia a fost ca mare parte din discutii se axau dealtfel pe analiza si evaluarea informatiei initiale (a zvonului clocit de te miri cine), pentru a scoate la iveala adevarul si indica sursa. asadar placerea salasluia in nevoia de a diseca si nu neaparat in a tavali prin noroi pe subiectul discutiei. pare-se ca etica intilnita pe internet nu e aceeasi cu etica tatelor din piata. dar asta e alta discutie…

rezultatele studiului de mai sus se regasesc intr-o cartulie scoasa de DiFonzo: “The Watercooler Effect: …“

asaaa… partea a II-a: tipuri de zvonuri

la ora la care scriu rindurile de fata, la noi in companie e freamat mare, intens… sintem pe buza restructurarii – urmare a achizitiilor recente, iar multe pozitii sint periclitate. inca nu stie nimeni nimic sigur, totul urmeaza sa fie comunicat in zilele urmatoare. desi pina acum managementul a fost cit se poate de deschis cu noi, tot ce-au reusit sa faca a fost sa ne puna imaginatia in miscare si sa venim cu fel de fel de scenarii, care de care mai apocaliptice. “sa vezi ca ne taie bugetul” – bine, asta se stie, de la an la an e mai mic. in fine. “sa vezi ca o sa avem alti sefi; se centralizeaza totul.” “ne da afara. daaa! pai, ce – aia din State se gindesc numai la ei! profit, si iar profit! pe spinarea noastra!” e de-ajuns ca unul din angajati sa adopte o atitudine negativista ca gata! s-a si raspindit vestea, azi stie etajul 2, miine afla etajul 1, poimiine la prinz o sa fie panica si fete trase in toata intreprinderea pentru ca – nu-i asa, ne da dracu’ pe toti afara, ce ne facem acum? chiar asa, ce ne facem acum? pai noi analizam in continuare, ca de-aia ne-am pus la tastatura. ne zice tot italianul de mai sus, responsabil cu “Watercooler effect”, cum ca zvonurile cu conotatie negativa au maaaari sanse sa se raspindeasca mai rapid in eter decit cele pozitive. sint mai contagioase, asta-i adevarul. ne afecteaza mai mult perspectiva pierderii slujbei decit grija ca colegul meu se intilneste cu secretara sefului.

un spital din Australia aflat in pragul restructurarii a furnizat cercetatorilor cel mai bun exemplu: din aprox. 510 zvonuri colectate, 479 erau de origine malefique, din alea negre de tot, legate de slujba. e normal, cui ii mai pasa in prag de faliment de escapadele din jur?

cel mai rau e cind pe timp de criza (cum e cea financiara inregistrata as we speak), se trezesc aratari care din lipsa de ocupatie, ori din prea mult entuziasm jurnalistic lanseaza la apa vesti nelinistitoare pe care multimea le ia de bune, instalindu-se panica si dezechilibru in societate. asta nu mai e distractie de birou (sau colt de bloc), e de-a dreptul malitiozitate impinsa la extrem, cinism.

alt scop al zvonului ori informatiei pe jumatate falsa este socializarea – am mai zis-o. dar acum se aplica la nivel mai… cunoscut fiecaruia. mintim cind vrem sa o scoatem pe fatuca in oras, ori sa o facem sa ne creada cit de breji sintem. ne proiectam informatii despre sine asa cum ne inchipuim ca am arata in idealul ei masculin, asadar construim progresiv o minciuna nevinovata care, avind picioare scurte isi pierde la un moment dat echilibrul facindu-ne sa picam in derizoriu. (bine, asta mai tine si de o memorie sanatoasa a mincinosului, care acolo unde lipseste cauzeaza dezastre). zvonul astfel raspindit nu tine de informatia in sine, ci mai degraba ajuta la pozitionarea noastra in spectrul discutiei, evidentiindu-ne astfel calitatile.

totusi, oamenii sint grijulii atunci cind vine vorba de plantarea ‘bombei’. raspindim zvonuri ori ca semn de avertisment pentru prieteni ori sa-i ajutam in anumite circumstante. cind zvonul se dovedeste a avea un efect devastator asupra cuiva, avem tendinta de-a tace milc si nu zice nimic. – mare parte dintre noi; mai sint si animale care jubileaza la raul altuia – de ce toate astea? la mijloc e un altruism aflat in strinsa legatura cu modelarea imaginii de sine si a cresterii statutului in ochii celorlalti.

pe scurt, ca sa concluzionam: e benefica disparitia acestor elemente care ne baga in ceata ori ne suscita interesul prin informatiile bine plasate? considerind ca scopul este acela de a ajunge la radacina adevarului, nu. iar in acelasi timp, cea mai buna abordare in cazul zvonurilor nu este de a le lasa necomentate ci de a le trata intr-o maniera pe intelesul tuturor, fara a fi evazivi in explicatii.

asadar, cum s-au descurcat pina acum cei doi candidati americani? Obama si abordarea lui transparenta a adus rezultate notabile. negarea zvonurilor inca din faza incipienta, dublata de pozitionarea lor intr-un context i-au adus credibilitate democratului. o sugestie pentru un si mai mare succes al campaniei anti-zvon initiata de Obama & co. ar fi, spun analistii, un sprijin din partea altor ‘actori’ credibili, in speta liderii religiosi cu trecere la populatie.

nici McCain n-a ramas mai prejos, gestionind onorabil zvonurile avind-o in vizor pe Palin. practica adoptata in cazul ei a fost aceea de “stealing thunder”; cu alte cuvinte, imediata aprobare a informatiilor din presa, deviind apoi discutia catre cazuri mai concrete si mai usor de tratat, recte sarcina fiicei sale care era clara ca lumina zilei.

buuun… n-am adus nimic nou mai sus, poate doar ca am cules informatii din varii surse, punindu-le cap la cap spre o mai buna intelegere. pentru oricine e familiar cu interactiunea sociala (ca-i pe internet ori la piata), faptele de mai sus sint clare. daca gasesti ca un zvon este de fapt o realitate pe care interlocutorul doreste sa o proiecteze in vederea contrazicerii ideii tale, cea mai buna metoda de aparare este sustinerea solida cu argumente a propriei versiuni. persoana cu cea mai mica reactie emotionala la argumentele celuilalt are povestea cea mai solida, iar realitatea cea mai puternica ii va atrage pe toti ceilalti in discutie. este un fenoment cunoscut, un fapt indubitabil care lasa fara argumente orice teoretician. uuu, deep one, innit?

FIr cu FIr se ţese pînza.

pentru cine n-a vazut filmul, sa povestim nitel cum sta treaba cu armonia exercitata de natura si proportia tainica a lui “Φ” (Fi - numarul de aur), ghidul mai mult sau mai putin constient al tuturor formelor care ne inconjoara.

o solutie relativ simpla la talmacirea aspectelor neintelese ale lumii ne-o prezinta Umberto Eco, intr-una din lucrarile sale*. scurt, textual, el zice-asa: “[...]atunci cind Van Gogh reprezinta o pereche de saboti, opera de arta ne-a facut sa cunoastem ce anume sint incaltarile de adevarat.” cu alte cuvinte, pentru a ne deprinde cu chestiunile abstracte, nu este nevoie decit de o reprezentare concisa a subiectului (in plan grafic ori verbal).

s-o luam la pas usor prin bio-matematica. tinind cont de conditiile atmosferice la ora scrierii, ne asteptam sa dam in parcul din cartier peste… melci. din multitudinea asta de cochilii umblatoare iau una si-o masor din priviri. ce-mi zice tiparul ei se traduce in urmatoarele: spirala asta interesanta urmareste intocmai secventa intocmita de Fibonaciu, care spunea asa: “sirul meu (i.e. 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, …) este o secventa de numere in care fiecare numar se obtine din suma precedentelor doua: 3 = 2 + 1, 5 = 3 + 2“, si tot asa. spirala din dreapta indeplineste si ea citeva conditii enumerate mai sus, dimensiunile ei incadrindu-se in succesiunea numerologica recent enumerata. astfel, pe axa pozitiva ea are dimensiunile 1, 2, 5, 13, samd, in timp ce pe axa negativa 0, 1, 3, 8, … combinind subsirurile obtinem tocmai numerele lui Fibonacci. pina aici toate bune si la locul lor.

pentru cine s-a pierdut deja, il rugam sa coboare la prima; peronul pe partea dreapta. noi ne continuam parcursul.

adevaratul exercitiu practic vine atunci cind ti se cere sa construiesti de unul singur un tipar asemanator cu cel de mai sus. ‘Sirbu, treci la tabla.’ [...] deseneaza o spirala de aur’ ‘cu creta?’ ‘nu, cu capul. [...] deci, un dreptunghi de aur si cu patratul lui corespunzator in interior.’ ‘aha… ziceti ba, ceva!’ ‘nu sopteste nimeni!’ mai intii dreptunghiul.. apoi patratul, apoi inscrii in patrat un sfert de cerc, in dreptunghiul care-a ramas mai fac un sfert de cerc astfel incit sa pare legat cu primul sfert, continui

cu patrate si arcuri de cerc mici, mici, cit mai mici, pina tocesti toata creta. pe melcul ala cine l-o fi invatat sa-si protejeze pielea cu asemenea mecanism complicat?!

ce-am retinut pina aici? ca mamei natura i-a placut simetria. si i-a placut asa de mult incit tot ce-a zamislit pe planeta asta poarta amprenta simetriei. sa ne jucam mai departe: flora. pe principiul realizarii aceleiasi eficiente maxime, plantele urmeaza acelasi tipar in dispunerea frunzelor. altii mai studiosi decit mine au determinat faptul ca frunzele sint dispuse astfel incit ocupind un spatiu cit mai mic ele beneficiaza in acelasi timp de maximul de lumina solara posibila. dispunerea are la baza un unghi de 222,5°. daca il impartim la 360° obtinem – ati ghicit, cifrele din sirul lui Fibonaciu (~0.61803398… ratia sirului). luind la rind numarul petalelor unei flori avem parte de aceeasi surpriza: un crin vine cu 3 petale, o lalea – 5, ciubotica cucului – tot asa – 5 la numar, iar florile care ies din tipar si nu vor sa aiba petale din sirul italianului nu le bagam in seama, sint rare de tot si nu fac obiectul studiului nostru.

inca una si trecem la alt subiect: corpul uman. cite degete avem la o mina? 5. fiecare deget are 3 falange separate prin 2 incheieturi. e corect? e corect. dimensiunile falangelor: 2cm, 3cm, 5cm, apoi un os al palmei de 8. centimetri. care este.

nici figurile noastre nu fac abstractie de la simetrie. zice-se ca cu cit dimensiunile intre ochi, intre gura si ochi – respectiv nas si ochi respecta secventa lui Fibonacci, cu atit zimbetul respectivei ne este mai placut ochiului. chestiune de estetica, moncher! (pt. curiosi – lectura obligatorie: A. Zeissing – “Neue Lehre von den Proportionen des menschliches Körpers aus einem bisher unbekannt gebliebenem, die ganze Natur und Kunst durch dringendem morphologischem Grundgesetze“. lung titlu. pe romaneste – “Noua doctrina despre proportiile corpului omenesc dupa o lege morfologica fundamentala ramasa pina acum necunoscuta, care patrunde intreaga natura si arta“

in episoadele urmatoare vom vorbi despre Matila Ghyka, diplomatul roman care s-a ocupat de Fi, proportia divina si alte socoteli menite sa raspunza atitor intrebari pe care multi nici macar nu si le-au pus. putin despre Petrache Poenaru, care prin prima traducere a unei lucrari de geometrie a facut sa avem prima tiparitura legata de subiect pe la 1837 si cum a incercat el sa talmaceasca “sectiunea de aur” (pe-atunci “de mijloaca si de margine proportionala”, dupa interpretarea pe care a dat-o expresiei din Franceza). Goethe si a sa ‘Teorie a culorilor’ o las pe mai tirziu; atunci vreau sa ma ocup de albastrul cerului si de alte intrebari fundamentale: daca eu am ochi caprui iar ea albastri, oare cum ma vede?! chestie de nuanta, nu? (ris infundat)

*Umberto Eco, Kant si Ornitorincul, Editura Pontica 2002 – colectia ‘Biblioteca Italiana’

mea culpa si prostia unora

mi se atrage atentia in ultima vreme, sub forma de observatii amicale ori blinde trageri de ureche cum ca as fi prea acid in comentarii (mai cu seama cind vine vorba de Romania si de oamenii ori aspectele care mi-au pricinuit neajunsuri). in egala masura ca unele scrieri au substrat nu foarte bine delimitat, lasind usor sa se inteleaga ca motivele neplacerilor mele sint uneori esecurile in relationarea directa si pe viu grai cu anumite persoane (mai mult sau mai putin apropiate mie).

nu-i bine nici cind esti prea serios; risti sa pierzi audienta. ‘ai mai bine sa schimbam putin relieful: spre pilda – Palin & McCain cu America lor cu tot, ca tot sint la moda.

au sarit in sus familistii si activistii din domeniu cind au auzit nominalizarea guvernatorului Alaskai la functia de vice al Americii. daca pina acum erau putini cei care gindeau ca experienta de vataf al teritoriului elanilor te poate propulsa pe linga Casa Alba, iacata ca Mos McCain ii pune la respect pe pesimisti.

cind nominalizezi o persoana intr-o pozitie importanta ai in vedere experienta acumulata de aceasta de-a lungul anilor, completata de elementul de noutate pe care il aduce. aici sint citeva aspecte care merita atentie; bunaoara experienta duduiei Palin in politica externa. sa te tii! primul pas pe care l-a facut domnia sa in dezvoltarea relatiei cu strainatatea s-a intimplat la fereastra casei, de la care isi saluta constant vecinii de peste mare – recte, rusii. urmatorul a fost pasaportul pe care si l-a facut anul trecut. da, da – nu rideti, nu doar romanii au stat (si inca mai stau) in limita granitelor lor; se intimpla si la case mai mari.

asadar proximitatea d-nei Palin cu Rusia este un motiv suficient pentru a o nominaliza la a 2a pozitie in stat. parca s-a cam intins nonsensul, nu? inainte de concluzie, inca o serie de elemente abracadabrante: adepta a teoriei Creationismului, madama sustine introducerea in scolile americane a studiului obligatoriu al subiectului. intr-o societate modelata din ce in ce mai mult pe principii stiintifice, un traditionalist din Alaska gaseste de buna-cuviinta sa educe generatiile viitoare in spiritul dogmatic al Evului Mediu, punind parca din start frina progresului intelectual. pina la urma nemultumirea mea nu se rasfinge asupra persoanei in discutie – chiar defel! insa urmarind reactiile din presa, diverse forumuri ori bloguri unde militanti ai feminismului si valorii familiei in societate trimbiteaza cu aplomb in favoarea deciziei lui McCain, stau si ma intreb in nemernicia mea daca oare intreaga orinduire sociala e anapoda ori felul meu de-a fi este chiar atit de sucit?!

inca nitica cucuta despre Palin, ca nu m-am domolit. nooo, ca m-am aprins! tocmai ea, care – vorba aia, traieste laolalta cu vietuitoarele pamintului (grizzly, elani, marmote, pîrşi, iepuri, vulpi etc.), le vede de la mansarda cum ii calca batatura – tocmai ea s-a declarat deschisa forajului in Arctic National Wildlife Refuge, cu toate ca insasi batrinelul de-a nominalizat-o s-a pronuntat acum citiva ani impotriva proiectului. acum, ce sa mai credem si despre integritatea veteranului cind vine vorba de protectia mediului, din moment ce acorda credit unor astfel de planuri regionale. raminem in acelasi regn animal, ca sa vedem cum macelul populatiei de lupi din Alaska a fost patronat de insasi madam Governor, care a aprobat fonduri de $400.000 pentru o campanie de reducere la tacere a haitelor cotropitoare. razboiul impotriva faunei locale s-a dus pina la Tribunal, unde Guvernul Federal s-a trezit intr-o buna zi citat la bara, facindu-se vinovat de afisarea pe lista animalelor pe cale de disparitie a ursului polar. Guvernul asta, si el, chiar nu si-a dat seama ce impact ar putea avea decizia lui? aparent, nu; nimeni de-acolo de sus nu s-a gindit ca masurile de protectie ale lui Fram ar ingreuna productia locala de gaze naturale si-ar incetini dezvoltarea petroliera in Alaska. noroc cu tanti Sarah, ca i-a mai trezit la realitate.

traind intr-un mediu racoros, cu inuiti prin preajma care – vorba aia, nu se stie niciodata cind abat spiritele Pamintului asupra ta, madam Palin s-a gindit totusi acum citiva ani ca n-ar fi rau daca ar tamadui-o un vraci african si i-ar turna cu unguent pe crestet, ca s-o fereasca de vraji. da, taicule – uite pe cine nominalizam noi la Casa Alba (putem sa extrapolam nitel, nu? si sa intindem coarda pentru ca, la urma-urmei, dintr-o functie vice-prezidentiabila ajungi, totusi la un moment dat sa tii locul si sefului tau direct. comentariile de sub filmulet vorbesc de la sine).

am mai zis-o – bag de seama ca odata cu experimentul din Elvetia au scapat slobode o mina de particule tare daunatoare (electroni, prostoni, bizoni – vezi cazul de mai sus).

pe final, sa-i multumim si pe laici: Palin nu tine cu avortul si nici cu ‘dosnicii’ (dereglatii societatii), asa ca in sfirsit v-ati gasi un sprijin in administratia americana.

uite de-aia ma framint eu si-mi creez nervi la stomac, pentru ca vad cum zi de zi iau nastere specii din astea cretinoide care reusesc sa mobilizeze mase intregi de oameni cu discursuri traditionaliste, axindu-se pe valori chipurile apuse si mizind pina la urma pe naivitatea electoratului. sora cu prostia si naivitatea asta…