fuse si se duse

Pe cit de napraznic s-a aratat viforul in urma cu o saptamina, pe-atit de brusc s-a curmat avintul naturii, de pe-o zi pe alta. Daca mai deunazi lacrimam cu promoroaca la nas in virf de platou de Bucegi de la vintul ce ne brazda obrajii, apai la nici o zi distanta transpiram din pricini de temperatura ridicata. Deh, barem s-a facut omatul la inceput de sezon, ceea ce tot e bine – ca am reusit sa profitam de el.

plai de dor

Plai de dor si duca. Duce-te-ai…

Ca am plecat nu mai e de mult e o noutate, si nici nu mai trimbitez pe-aici care mi-au fost motivele. Altele sint ofurile mele acum ca sint departe de tara.

Chiar inainte de a pleca purtam o conversatie cu o amica, in care – printre altele, aflind ca urmeaza sa parasesc plaiurile natale, m-a intrebat: “[...] si, pleci asa singur? Nu ti-e frica?” Am vrut sa o intreb si eu pe ea daca nu ii e frica sa ramina, insa am preferat sa-i raspund sec si impasibil “Nu.” Si chiar nu imi era. Ajunsesem la limita superioara a rezistentei si, in plus, principalul motiv de duca a fost o totala neadaptare la mediul tumultuos care incepea sa se deseneze pe suprafata bucuresteana. Adauga la asta un strat de politica si economie mai degraba paguboasa, un parvenitism al tinerilor ajunsi in corporatii care ma imbufna peste masura, o… na-ti-o frinta, ca iar ma apuca.

[...]

Cred ca a trecut 1 an pina sa revin in Romania si sa am un rendez-vous cu prietenii mei din capitala. Pesemne ca degajind un soi de vioiciune nu mica mi-a fost surprinderea cind alti doi m-au abordat – mai intii nesiguri iar mai incolo din ce in ce mai convinsi, spunindu-mi ca si pe ei ii macina ginduri de stramutare. Mie, motzul cocotat in virful pomului, mi-a tresarit inima de bucurie! “Ba, bravo voua! Veniti, ingrosam rindurile emigrantilor.” A trecut o luna, doua, trei, sase, un an, doi si tinerii mei tot n-au plecat din tara. Unii s-au resemnat cu actuala stare de fapt si nu mai au asteptari de la nimeni si nimic iar altii si-au pierdut increderea in angajatorii din Vest (“…nu te baga nimeni in seama, am trimis ‘j de siviuri“, etc). N-a zis nimeni ca e simplu. La urma urmei si premeditarea mea a tot durat vreo 10 luni – 1 an de prospectare intensa pina la momentul “bilet avion – one way“.

Inevitabilul s-a produs, iar cu el au venit si alte neajunsuri (pentru ca – nu-i asa, nu se poate sa-i dai omului prea mult bine). Relatiile amicale – de la strinsoarea in care se tineau odinioara au ajuns incet incet sa mai slabeasca; ce faci in cazul asta? Arunci vina pe distanta. Comunicarile prin messenger, asa goale de miez cum sint mai au totusi meritul ca intretin relatia. O intretin dar n-o consolideaza. Cred ca teama multora care isi doresc sa plece dar nu o fac este data de simpla dar macinatoarea intrebare: oare plecind, nu pierd mai multe decit daca as ramine aici? Nu poti trai cu inima la distanta. Viata asta asa inregimentata in compromisuri cum e ea, te mai “mingiie” cu cite-o ghioaga in moalele capului, da cu tine de pamint, te trezesti, te dezmeticesti si-o iei de la (alt) capat. Asa e-n tenis, spune Caragiu…

Luind o decizie cu impact mare asupra propriului mers trebuie sa-ti asumi citeva riscuri. E inevitabil. Apoi, odata intrat in hora, bunul simt si ambitia personala trebuie sa dea tonul viitoarei directii de dezvoltare; stiind ca ai luat o hotarire majora, mai departe tine de tine sa faci sa iasa bine toata aventura asta. Iar odata cu plaiuri noi vin si oameni noi, si intimplari noi. A boscorodi insa obirsia este mai degraba apanajul mirlaniei si neam-prostiei – neajunsuri de care am vrut sa scap; a o critica pertinent tine de alta croiala. De aceea ori de cite ori simt ca acolo, unde au ramas ai mei lucrurile inca nu intra pe un fagas normal, nu am cum sa nu ma zburatacesc si sa cricnesc cind vad vreo nedreptate ori o delasare. Asa ca voi mentine abordarea

[...]

Astazi se serbeaza ziua Romaniei. Nu sint genul patriotului (ce-i drept, definitia difera de la un individ la altul) – desi am arborat acum stindardul la balconul hermeticii. Cred ca si chestiunea patriotismului la noi e mai apropiata de cele sfinte, asa cum imi spunea odata un mosneag simpatic: “dom’ne, zice, eu sint credincios.” – pauza lunga – “Dar nu sint bisericos.” Si mai lua un clondir de ‘dicament.

Hai ai nostri! La multi ani!

un răvaș într-o zi de noiembrie

stiti ce inseamna ”vagiant”? part vampire, part giant

Mi-a plăcut ”(500) Days of Summer”; chiar mult di tăt. Genul de ”feel good movie”. Subtitlul n-are legatura cu acțiunea; și nici nu reprezintă tot ce mi-a rămas în minte din toată aventura. E doar o spicuire minusculă, un instantaneu surprins în timpul proiecției.

Posterele îl anunță ca fiind o comedie romantică. Romantism – este, dar comedie… nu atît de multă. Se mai putea insista pe alocuri la dialoguri. Situațiile au comicul lor aparte iar cine a fost blagoslovit de-a lungul existenței cu întîmplări similare va suspina înțelegător la împletirea firului narativ.

Pentru mine ziua de 24 Noiembrie este o zi importantă din cîteva motive. Unul dintre ele este acela că în urmă cu 29 de ani s-a născut cineva care 19 ani mai tîrziu, prin însăsi felul său de a fi a reusit să-mi dea alte perspective asupra orientării mele în spațiu. Dacă am ajuns unde sînt i se datorează în mare parte și ei. Numele nu îl menționez, pentru că și-l știe și ea foarte bine. Într-un fel, rîndurile de mai sus țin de un la multi ani sincer, onest, pe care am ținut să-l împărtășesc și aici din varii motive lesne de tălmăcit. Vorba cuiva mai poet ca mine – aceasta este o sticlă aruncată în mare, o sticlă care, în toţi aceşti ani, s-a scris singură, pe dinăuntru si care – adaug eu, va continua sa plutească.

mostre din coloana sonora

The Smiths – There Is A Light That Never Goes Out

The Temper Trap – Sweet Disposition

weekend bavarez, partea a II-a

ramasesem dator. nu de alta, dar se aduna calatoriile si nu le mai poti face fata (asta daca vrei sa le iei pe toate d’a fir a par). asadar…

cronicuta o ia la vale, la propriu, inspre Wamberg – satucul nemtesc pitoresc situat intre doi versanti muntosi impaduriti. 29 de suflete respira in asezarea de la 996m, cu toate sanatoase si primitoare (ma rog – n-am batut la poarta fiecaruia, dar tind sa cred ca n-am fi intimpinat ostilitati). pina si cornutele care rumegau alene pe pajiste pareau prietenoase. de fapt nici nu prea parea sa le pese de prezenta noastra, s-o spun p’a dreapta.

bisericuta – o mica bijuterie baroc datind la 1720 strajuia satucul iar mai incolo, la citiva pasi un cimitir mic, mic, ca o miniatura. lipsea trenuletul electric care sa brazdeze peisajul.

punctul terminus al calatoriei a fost Biergartenul asezarii – un stabiliment in toata regula, cu pensiune, restaurant si terasa primitoare la parter. au urmat o adapare rapida cu specialitati locale (Augustiner) si cite-un schnaps – drei schnaps de zmeurica, cam slabuta ce-i drept, dar buna la suflet. adica a mers bine. apoi – stai si uita-te pe harta, hai sa vedem cum ajungem inapoi in oras. n-apucam sa localizam sudul ca si opreste linga noi o masina iar din ea, chelnerul de la sus-mentionata terasa. “incotro, tinerilor?” “pai.. in Garmisch-Partenkirchen.” “stiti pe unde sa o luati?” “acum ne uitam.” “haideti, ca va duc eu!” ne uitam unii la altii, ii zimbim neamtului si zdup! in masina cu care purcedem pe-un drumeag ingust serpuind prin padure. din vorba-n vorba aflam ca jupinul e familiar cu Romania noastra – cel putin cu Sibiul, unde mai merge din cind in cind in vizita colaborind cu o asociatie de ajutorare a copiilor (n-am retinut bine denumirea – poate ma ajuta careva cu reimprospatarea memoriei). baiat fain, neamtu’! ne-a lasat in buricul tirgului si ne-a facut si-o recomandare gastronomica, iar la final a binevoit sa se lase imortalizat cu calatorii.

@Bogdan: am preluat poza cu bunavointa matale.

am uitat sa mentionez o curiozitate care ne macina pe fiecare vazind toate casele acelea atit de bine puse la punct, intregul peisaj intr-o linie armonioasa, perfecta, asa ca am indraznit si l-am intrebat pe neamt “dom’le, oamenii aia in sat, ce muncesc? ce fac ei zi de zi?” fiecare om in putere are acum o slujba in oras – adicatelea in Garmisch-Partenkirchen, si de-acolo isi asigura veniturile necesare traiului. pina mai acum citiva ani, principala sursa de avutie o reprezentau oile si caprele; acum lucrurile s-au mai schimbat.

am ramas cu amintirile placute, mirarea pe ochi si aprecierea in suflet.

dupa un festin demn de o taverna medievala am inchis dupa noi usile restaurantului - Zum Wildschütz, pe numele lui de botez, si ne-am lasat in mrejele lui nea Ene… aer tare, de munte, combinat cu osteneala si ghiftuiala (asta din urma dindu-ne oarescum de furca peste noapte).

[...]

mic dejun intr-o incapere cocheta – parca eram intr-un muzeu si nu la pensiune, apoi un reglaj fin in intimitatea a 4 pereti (multumita cafelei care a reusit sa inghionteasca subtil dar eficient friptura de mai ieri), check-out si fuga-fugutza pe munte, la 3000m. nu inainte de a birui alte stinci prin canionul strabatut de unul din riurile locale.

Partnachklamm – locsorul prin care apa si-a croit traseu prin munte, un monument al naturii impresionant. 25 de minute de mers pe jos de la parcarea din zona Stadionului Olimpic, apoi intri in alta lume. n-am mai apucat sa urcam si pe podeturile de lemn ridicate peste stinci, la 70m; poate cu alta ocazie. stau sa ma gindesc cum ar arata intregul ansamblu pe timp de iarna, cu apa inghetata de-o parte si de cealalta a cursului apei. am inteles ca totul este iluminat cu torte in perioada rece. baieti, se-aude?

ramine ca in partea a III-a si ultima sa apara dintre nori si Zugspitze – cel mai inalt virf muntos din Germania. iar mai apoi, din ciclul “calatorului ii sade bine cu drumul”, o scurta cronicutza vieneza cu impresii culese de la fata locului in nici mai mult nici mai putin de doua zile. aproximativ.

si-a fost Garmisch-Partenkirchen

~ cronica de calatorie in mai multe parti (doua sau trei, ‘functie de inspiratie) ~

asa cum aminteam in urma cu mai bine de-o saptamina, a urmat ascensiunea. 2962m nemtesti, urcati cu trenul si telecabina – tot nemtesti si ele (posibil elvetiene, ca sint mari maestri funiculari), pentru ca echipamentul si pregatirea din dotare nu nu ne-ar fi dus atit de sus decit dupa, poate vreo 3 zile de truda. – nu stiu sigur, zic si eu asa, ca opinia publica -

in drum spre rendez-vous point am trecut crosetind cu regionalul granita Germaniei cu Austria, pina ce 3 indivizi (doi neni si-o tanti) au zis ca-i rost de control asa ca m-au tintuit la geam si m-au luat la intrebari. in tot vagonul mai erau vreo 9 cercetasi in uniforme, o babutza care molfaia alene la un sandwich, o bunica cu nepotul, un cuplu tinar si biciclete, multe biciclete. intre toti astia o pereche de casti peste un cap si niste urechi ce trezeau banuieli. “Schoen Guten Tag, actele dvs. va rog!” – tocmai ce ma trezise controlorul in urma cu nici 2 minute – ridic castile, incerc sa-mi aduc aminte ce-am citit cu o secunda in urma pe buzele omului asa ca scot biletul. nu citisem bine. buletinul? si i-l dau. “un pasaport nu aveti?” – in timp ce-mi indoaie buletinul romanesc, testindu-i parca rezistenta la stres. “n-am.” duduia imi ia buletinul si comunica prin statie “Siegfried Ingo Robert B…, chhh, over!” “chhh, nu avem delicventi cu numele asta. over. chhh.” “cind v-ati nascut?” – urmatoarea fractiune de secunda m-a gasit in ipostaza celui care nu mai e sigur nici unde s-a nascut, nici cind, nici in ce scop, nici ce cauta pe lumea asta, ce mai – mirare combinata cu dezgust si nerv intins la maxim (“scrie ceva pe mine?!?!“) apoi am rostit cuvintele salvatoare, nu inainte de a mai fi masurat luuung din priviri. am mai apucat sa adaug ca poza e din 2004 si – nu, nu e alungita si nici eu nu m-am turtit intre timp, dar 5 ani de sedentarism isi spun cuvintul. si nu mai am nici smoc sub buza. “scopul vizitei?” “Garmisch-Partenkirchen, ber.. aaa, asta.. munte!” “Schoenes Woechenende!” “!@#$“, pentru ca sintem in UE, la marginea ei si sintem perceputi ca niste… sa nu mai zic ce. Serenity Now!!!

niecthste halt, Garmisch-Partenkirchen! coboara toti, ca e cap de linie, si incep sa ma orientez. gasca era prinsa in trafic intr-o aglomeratie (a 3a la numar parca) asa ca urma sa ajunga la destinatie peste aprox. trei sferturi de ora. intermezzo: cum sint provocate ambuteiajele in Germania: un nauc, sau un boem sau pur si simplu un ins pe care l-a facut mama lui cu timp, mult timp, apasa pedala acceleratiei pina ce acul ajunge in dreptul cifrelor 60. atit. intre el si masina din fata se intind frumos cca 2, 300m iar in spatele lui se desfasoara cuminte un cirnat motorizat lung de un kilometru. de depasit nu se poate, pentru ca este doar o banda. se cheama “stau“; nemtii il pronunta cu ‘ş‘ iar contrar aparentei, masinile nu ’stau’ ci chiar se misca – chit ca o fac cu o viteza ceva mai mare decit a melcului.

buuun. am cazut de comun acord ca eu, tartorul – responsabilul cu mobilizarea detasamentului sa merg la pensiune si sa vad cum sta treaba cu camerele – daca mai au si in plus au ba. un cusur dobindit relativ recent, si anume acela ca – turist fiind, in locuri noi, nu ma pot abtine sa nu surprind pe film orice coltisor de natura locala, a facut sa fiu surprins in timp ce pozam te miri ce tigla de casa nemteasca, iar cazarea ioc. “pai, baaa, ce faci? ne lasi asa, in drum?” noroc ca pina la pensiune nu mai erau decit vreo 300 de metri. ii dam binete apropitarului care isi aduce aminte de discutia din ajun si ne pofteste sa-i vizitam camerele. recunosc ca de multisor n-am mai intrat intr-un stabiliment atit de primitor. in primul rind totul parea rinduit dupa nevoile omului iar mai departe intregul ansamblu fusese pus in slujba turistului.

despre tarife – pe scurt, foarte scurt: 55 EUR sau 40 EUR/noapte pentru doua persoane – ‘functie de pozitionare/dotari, plus mic dejun inclus. repede, ca ne grabim – avem multe de vazut – in primul rind satucul ala mic – cum ii zice?, ceva cu ‘W’ – da, da! cu W, si mai cum? ala inalt, ala cel mai inalt din Germania, pfff… noroc cu decolteul… pardon – cu tejgheaua… ce zic eu aici? sa mai incerc o data. din prea multa dezorganizare nu aveam nici un traseu bine definit, doar idei despre ce am vrea sa vedem/facem/dregem. asa ca am tras la primul hotel de ne-a aparut in cale si ne-am dus tinta la receptie, unde am cerut dragutei de la … ma repet – receptie, indicatii. si pentru ca nu vedeam ce vedea ea pe monitor, ma mai ridicam din cind in cind peste.. mobilier – asta doar spre a ma edifica, si nu in alte scopuri. bun. ne-a desenat fata pe harta traseul – am purces spre trambulinele olimpice – alea, le stiti cu totii, unde sar baietii cu schiurile la turneul celor 4 trambuline. asa. interesanta priveliste, parol!

ideea era sa ajungem mai tirziu in Wamberg – cel mai inalt satuc nemtesc (cu bisericuta proprie in dotare) – 996m, iar mai apoi fitiiala in orasel. a doua zi am pastrat-o pentru cascada (Partnachklamm si Zugspitzele de 2962m).

dupa aproximativ 2 ore de urcus (ba prin mlastina – ca plouase cu fo’ zi in urma, ba pe uscat, ba pieptis cu muntele, ba la pas prin vai) am ajuns si la destinatie, nu inainte de a ne mai clati privirile cu citeva peisaje care prin simpla lor desfasurare iti induceau o stare de binete rar intilnita. daca pozele de mai jos sint reusite, mare aport isi are si natura care pur si simplu nu a permis greseli in aranjament.

n-am sa mai umplu acum si hermetica de imagini, pentru ca deja am publicat totul pe Picasa si se mai gasesc citeva selectii dragi mie pe Flickr. in orice caz, fara vreo urma de aroganta ori alta umflare in pene – ultima escapada nemteasca a fost si cea mai placuta; am ramas tare impresionat de toate cite am vazut; natura lasata sa se desfasoare asa cum este ea, fara influente din partea omului – iar daca ele chiar exista atunci sint usor perceptibile, integrate armonios in peisaj. unde mai pui ca amabilitatea gazdelor a fost peste asteptari – nu ca ar fi existat dubii in privinta asta, dar o spun bunaoara spre a contra stereotipurile cu care ma mai imbie te miri ce netot cind ma intreaba cum m-am acomodat cu nemtii, stiindu-i altcumva atit de reci… ‘mboule!

intr-un tirziu am dat si peste Wamberg. coltisor de poveste, pur si simplu. ramine sa ma mai deapan in zilele urmatoare.

~va urma~

Deutschland über alles

Si-a fost weekend. Si-a fost excursie, si-a fost munte, si-a fost aer curat, companie de seama si voie buna. Si-a fost si osteneala. Inca mai este. Vin si povestile cit de curind; despre Tirol, Garmisch-Partenkirchen, bavarezi, cascada, cale ferata pina la 3000m, mincarira, beuturica, cumsecadenie si altele care mi-or mai trece prin minte. Cit de curind.

later update: mi s-a atras politicos atentia ca titlul postarii nu e prea… hmmm… potrivit. altcumva spus patriotismul din cele trei cuvinte tinea mai degraba pe vremea cirmuirii hitleriste, asa ca acum ar trebui sa fiu atent cind pomenesc termeni asociati cu rusinea nemteasca de acum 50 de ani. mea culpa. desi initial (1841) versurile combinate cu muzica lui Haydn n-au avut nici o conotatie negativa; rastalmacirea s-a produs mai tirziu.

Nürnberg

erau vreo 4 la numar (de atitia imi aduc eu aminte). cu totii rusi – sau, ma rog – origini apropiate. le ziceau bine – unul la trompeta baroc, celalalt la tuba, iar a 2a pereche cinta la flaut – respectiv fagot. un Mozart cumintel, atit cit sa dea o atmosfera feerica unui oras deja minunat prin infatisare. dar nu despre ei este vorba in text; muzicantii reprezinta doar un… preludiu, o introducere armonioasa la povestea ce urmeaza.

undeva pe la mijlocul saptaminii (una din ele – sa tot fie vreo doua pina acum) ne hotarisem sa vizitam urbea lui Dürer pentru nitica relaxare si evadare din cotidian. “ba, mergem?” “da.” “ba, vin si eu!” “haide!” si dusi am fost.

cam ca orice lucru nemtesc am gasit orasul linistit, curat, exceptind harmalaia din fata garii unde se adunase cu mic, cu mare – dar mai ales cu mic, o multime de copii, clovni, jucarii, baloane, etc. smiorcaiala mare pe astia micii, mai cu seama cind se facea ora plecarii. cunoastem modelul, am trecut si noi prin aceeasi etapa.

ghid turistic n-am avut; pentru terase si restaurante nu prea ai nevoie de Lonely Planet ori alte hirtii. e de-ajuns un simt dezvoltat al orientarii turistice coroborat cu descifrarea tablitelor de pe diverse cladiri. am bifat Frauenkirchele din tzentrum, o terasa din apropiere (era prea cald, se impunea o sezatoare) si mai apoi fortareata din care ai acces la o panorama superba.

dupa atita umblatura se impunea si-o hrana locala – nu de alta, dar era pacat; tocmai in Nuremberg, capitala gastronomiei francone – sa nu testam si noi o localitate speciala? aaa, asta… o specialitate locala? dar fiindca nemtii sint mari amatori de bere iar noi, naturalizatii ne-am adaptat specificului local, nu ne-am putut abtine. asa ca mai intii de toate ne-am manifestat interesul pentru un platou cu 4 berici de-ale casei. care au venit frumos aranjate pe o.. pe un… pfff… fund de lemn care aducea cu suportul acela pentru culori al pictorilor. na, ca am un lipsus! ptiu! ma rog… necazul unei astfel de constructii lemnoase face ca atunci cind asezi pe ea o anumita greutate, balanta sa incline inspre margine – cam ca si guasele pictorului care curg pe jos, asa si halbele astea – curg si ele, dar nu pe jos ci pe musteriu – si pe musteriul cel mai apropiat de platou. care in cazul nostru a fost subsemnatul. 4 beri de 200ml + un cognac fin – toate pe pantaloni si camasa. si ceva in ciorapul sting, nu stiu ce – n-am mai stat sa adulmec. ne-am dus la baie (si amicul Bogdan fusese partas la botez, asa ca m-a insotit). ce naiba sa mai faci cu atita bere pe tine? pui citeva servetele peste pantaloni, vezi ca absorb – te gindesti daca nu cumva porii pielii nu pot sa diminueze si ei intrucitva paguba asta spontana. treci din nou prin mijlocul restaurantului cu ochii clientelei atintiti in poala ta, te asezi cuminte la masa, rizi – ca nu mai ai ce naiba sa faci, si astepti cuminte celalalt platou. nu de alta, dar tot mai buna e o imbatare prin ingurgitare decit una prin absorbtie.

saraca chelnerita nu mai catadicsea cu scuzele si, mai tirziu, ca sa ne treaca amaraciunea pricinuita de atita drojdie ne-a adus un desert – pre numele lui Bieramisu. da. adica Tiramisu cu esenta de bere. un deliciu! ne-a indulcit pe loc. e de prisos sa amintesc ce sentimente m-au incercat pe drumul de intoarcere, mai ales cind linga mine au stat si doua fete iar fiecare adiere de vint mai trimitea cite o briza cu aroma de malt. e, la urma urmei se cheama ca m-am intors de la petrecere, nu? si se mai parfumeaza lumea, e fapt stiut. parerea mea.

 - platoul cu pricina, in plan indepartat -

o mie, doua, trei, zece!

10003 hits atinse astazi. adica lovituri. pe site. pe blog. in 2 ani. e de bine, e de rau? pentru un relativ anonim sint multumit, mai imi gidila si mie pipota

mari multamiri tuturor celor care au dat cu mouse-ul prin hermetica!

un pic despre Elvetia

nu toata, ca inca n-am cuprins-o cap-coada. Est -> Vest, da; mi-au mai ramas celelalte coordonate geografice.

cind auzi de Elvetia te gindesti la un locsor in care nu ai acces prea usor, o pata de culoare in albastrul UE. tin minte o discutie veche (sa tot fie vreo 5, 6 ani) cu o fosta amica din Romania care atunci cind ii impartaseam afinitatea pentru popoarele vestice – in speta nemtii si elvetienii, ma intreba mirata daca as accepta rigurozitatea unuia dintre popoarele mentionate; sper ca pina acum, odata si cu iesirea ei din birlog (traiasca mediul corporatist!) sa s-o mai fi clatit nu doar la ochi ci si la minte si sa inceteze a mai pune intrebari copilaresti. asa sint unii – mai cu seama din cei obisnuiti cu colbul; odata ce dau de lux, se simt stingheriti. tot mai bine in ograda lor pietruita. dar sa-i lasam in pace pe cei degraba tematori, nu ei fac subiectul discutiei de azi.

cea de-a patra vizita in Zürich m-a ajutat sa ma edific intrucitva cu privire la stilul de viata al oamenilor din cantonul cu pricina. se prea poate sa ma insel, insa atunci cind parerea iti este impartasita si de alti parteneri de povesti – in speta rezidenti ai urbei, atunci relatarile prind iz de credibilitate. pentru un locuitor intr-una din tarile Uniunii Europene, impactul cu stilul de viata elvetian poate lasa amprente asupra comportamentului cotidian – mai cu seama cind vine vorba de cheltuirea agoniselii de peste luna. asa au ajuns multi sa eticheteze Elvetia drept o tara ’scumpa al dracului’. este, nu zic ba. dar sa ne gindim si la cistiguri, aflate in echilibru cu cheltuielile. om fi platit noi – doi insi, 30 EUR p’o pizza (livrare la maison, party pizza by Domino’s) dar daca astea sint serviciile, cu astea traim si ne multumim. binefacerile unui mediu cum este Elvetia se traduc prin obisnuinta cu o manifestare mai cumpatata, iar larghetei cu care (poate) ai fi cheltuit daca ai fi locuit in alte parti ale Europei ii vine mintea la cap si se concentreaza pe chestiunile esentiale ale existentei. toate astea fara a lasa deoparte micile placeri ale vietii – concediu, un chef ocazional, relaxare, etc. …

lumea din Zurich mi-a lasat o oarecare impresie de vadit snobism avind radacini in statutul profesional ridicat pe care o proportie mare dintre locuitori il impartaseste. proverbialul ‘bat in fund’ era prezent pe mai toate stradutele/terasele/aleile/scl. asta nu ne-a impiedicat sa ne amestecam in multime, poate chiar cu riscul de a lua pe alocuri cite un bat din acelea sus-mentionate – doara spre a ne integra, si nu a face vreo nota discordanta ori a incerca sa ne negam obirsia.

de-a lungul lacului format de riul Limmat se intind parcuri si terase cit vezi cu ochii, iar prin ele cetateni din cele mai diverse natii si populatii ale globului. cea mai numeroasa minoritate – zgomotoasa si pusa pe chef si voie buna, era cea portugheza. am mai sesizat si multi indivizi cu alura mexicana/peruviana – nenumarate soiuri de pierde-vara iesiti la picnic cu cite-un JVC Boombaster si gratar ambulant. te intrebi din ce mama naibii or trai astia? vazindu-le insotitoarele voluptoase puteai gasi lesne o lamurire.

planuind o sedere de 3 zile si jumatate, am tras nadejde ca simbata va fi una plina de evenimente – dupa cum in Zurich se anunta Street Parade-ul raverilor de pretutindeni. s-a dovedit ca alegerea noastra a fost mult mai nimerita si mai binevenita: Geneva, cu companie aleasa si discutii pe masura. revin cu relatari in partea a II-a. pina atunci, tot Zurich:

drums and bass and punk and rock’n'roll

The Drums – Submarine; Cure meets Joy Division, Grizzly Bear, etc. Sunet molipsitor inca de la primul acord de chitara. de urmarit evolutia tinerilor.

si daca tot am inceput in ritm alert, sa mai mentionez ca s-a gatat si concediul. 2 saptamini de zbenguiala pe plaiurile de bastina presarata cu un festival, un concert, o berica, doua, trei – cine mai tine cont? a fost bine atit cit a fost. vorba ‘ceea – o saptamina nu ajunge, doua sint prea multe.

la treaba!

improvizatii

un pian statea cuminte linga Millenium Bridge, vazindu-si de treaba lui, fara sa deranjeze pe nimeni. o singura inscriptie imbia parca la tulburarea linistii: “Play Me, I’m Yours”. lumea isi vedea de mersul ei, iar din cind in cind unii intorceau capetele minunindu-se de neobisnuita aratare. pina cind o fatuca isi lua inima in dinti, trosni degetele si se apuca sa cinte primele acorduri din <<Ain’t Misbehavin’>>.  megapixelii incepeau sa inregistreze performanta.

fatuca a plecat, iar pianul a ramas acolo, pentru alti insi dornici sa iasa din amorteala.

Luke Jerram, un artist originar din Bristol, impreuna cu Sing London – o organizatie non-profit, au impinzit Londra cu 30 de pianuri menite sa-i scoata pe oameni din inclestarea urbana si sa ofere semenilor citeva ritmuri varatice. pinze albe pentru creativitatea tuturor, artistul dixit. fiecare instrument e la locul lui – in fata Natural History Museum, pe Portobello Road, in Leicester Square si in curtea catedralei St. Paul. nici unul nu a fost vandalizat, iar oamenii isi cedeaza cuminti locul unul celuilalt pentru a se juca.

daca-i vara si caldura, atunci e rost de voie buna, relas si dolcefarniente, nu neaparat in ordinea asta, dar musai de bifat. asa ca ma retrag si eu pentru 2 saptamini, sa-mi fie de bine – multumesc!, timp in care o sa-mi acomodez ochii cu privelisti diferite – altele decit cele din monitor.

Jose Padilla – Adios Ayer

pt Bobo: chew, chew! :))

“Caramel lovers, rejoice! It took some work, but we’ve come up with a truly rich caramel creation just for you. We started with the finest caramel ice cream we could make. Then we added a smooth swirl of golden caramel and chocolate covered, buttery-soft pieces of caramel. Maybe we’re biased but we think this is the best caramel ice cream ever. Enjoy!“

inscriptie de pe, bineinteles – cutie. pe care am… baut-o. )

noapte buna, copii…

fuse si se duse

…weekend-ul, care va sa zica. 20 de insi, printre care un profesor de matematica, un inginer constructor (poduri), un designer la Audi, un doftor si alti oameni de vaza. ce-i uneste pe toti? obirsia intr-un satuc din mijlocul padurii saxone si mai ales – muzica. cu totii sint membri activi ai orchestrei din Bad Brambach; muzica germana traditionala, cu influente de la vecinii cehi. iar acum si-au luat oamenii liber si-au purces 3 zile in Praga, sa se recreeze. printre ei, si noul ‘rumänischer freund‘.

vin si impresiile cit de curind. pina una alta, sa vedem ce s-a mai intimplat in lume, sa mai luam pulsul planetei.

In_Berlin_continuare + epilog

ramasesem prin zona domnului bisericesc. de-acolo am purces pe ‘Unter den Linden’ unde de-o parte si de cealalta ai muzee la discretie, numai sa fii dornic si rabdator si sa ai si timp la dispozitie ca sa afli despre trecut (ca-i al Germaniei, ori al lumii intregi). un aspect pe care trebuia sa-l mentionez la inceput de tot: se impune achizitia unui bilet si-al unui ghid turistic pentru intreaga zona berlineza. cu 18 EUR ai acces gratuit pe toate mijloacele de transport din Berlin & Potsdam timp de 48h (www.visit-berlin.de), ceea ce la dimensiunile urbei e mai mult decit un chilipir (si-o necesitate, daca vrei sa vezi cit mai multe). unele restaurante/puncte turistice ofera si reduceri in baza aceluiasi bilet – multamita acordului dintre municipalitate si agentia turistica responsabila cu publicitatea.

la umbra portii Brandenburg am zabovit nitel la prima manifestare culturala ad-hoc, oferita trecatorilor prin grija unor titireze umane care se invirteau pe ritmuri electro-breakdance/rap. simpatici baietii, iar liderul trupei se pricepea si la amuzamentul audientei, asa ca dupa fiecare reprezentatie reuseau sa umple cite-o sapca cu maruntis de biserica. n-am reusit sa-i pozez prea bine, decit pe unul dintre ei – iar asta dupa vreo 10 minute de invirteala (a lor) si ale mele de calibrare a aparatului. s-a intimplat ca mai tirziu sa dau peste alti trupeti din acelasi regn pe care nu i-am mai ‘iertat’. de asta data printre ei se strecurasera si vreo doi skateboarderi.

i-am lasat pe acrobati sa-si traga sufletul si-am zis sa mai vad ce e de vazut in citeva ore de preumblare. una din ghete incepuse deja sa dea semne de strinsoare, asa ca se impunea negresit un popas. l-am facut mai incolo in zona Reichstag-ului; impozanta cladire. am tinut sa vad domul de sticla si pe dedesubt dar pe toata lungimea treptelor era o coada de toata frumusetea pe care n-am vrut s-o incurajez, asa ca m-am mai multumit cu citeva instantanee. imbinare de stiluri arhitectonice diferite, toate in acelasi ansamblu. poate cu urmatoarea ocazie (daca s-o mai ivi) o sa zabovesc mai mult prin oras.

de la Reichstag daca o tii drept inainte n-ai cum sa ratezi pe stinga ‘memorialul durerii’, un ansamblu monumental inchinat victimelor holocaustului. niste formatiuni paralelipipedice de diferinte dimensiuni si dispuse crescator, a.i. lasa impresia unei.. unor.. pfff… nu stiu; seamana a joaca cu obiecte 3D pe calculator transpusa in natura, intinsa pe citiva acri de teren. si cica a costat vreo 25 de milioane de EUR.

trece si momentul de reculegere iar mai tirziu tragem osteniti la un stabiliment cu specific berlinez, pe numele lui ‘Gambrinus’. parol, asa ii zicea. specialitatea casei – o tigaie cu ‘3 kleine schnitzel’, cartofi copti, salata, etc… zic “bine, asta sa fie, ca mi-e fomica.” au venit 3 snitele fiecare mari cit palma. la sfirsit, dupa o trinta dreapta cu unul si jumatate din altul am intrebat “a fost portie pentru doua persoane, nu?” si ris, da-i ris… ride si chelnerita si zice sec: “nu.” mai, sa fie! “inca doua Berliner pils, bitte!” am intins picioarele si simteam o amorteala placuta, poate si de la pilsul cu pricina care, combinat cu oboseala il chema pe mos Ene sa-si spuie cuvintul. l-am ignorat cit am putut, iar de la 10 ale noptii pina la 7 dimineata a doua zi am ramas rapus la orizontala. de somn n-am prea avut parte, ca hostelul asta in care am tras avea pesemne o dusumea de-o seama cu orasul, care scirtiia la fiecare pas. asa ca pe masura ce il razbea pe vreunul la baie, ori se intorcea alt petrecaret din oras – pe totii ii simteam si le auzeam pasii pina ce binevoiau sa adoarma in patul mamii lor astazi si miine… ca mai tirziu, in toi de noapte sa-mi reuseasca prin nu stiu ce minune o manevra de rasucire in asternut curmata brusc de un genunchi in perete si-un icnet pe masura. eram prea obosit ca sa mai urlu.

vine vineri. sa te tii! pe respectabilii D&C i-am lasat sa ma astepte nitelus pina pe la 2 ale amiezii, pentru ca am mai avut de facut un comision matinal, coroborat si cu satisfacerea unei curiozitati. urmarirea traseului celui care a venit in urbea berlineza cu vagon-lit-ul, si care l-a parasit intr-un vagon de marfa, la 5 luni dupa ce murise. desi cautarile lui Alexandru Solomon contrazic ipoteza cf careia ar fi locuit acolo, am tinut mortis sa trec prin zona. si-am bifat-o: casa din Hohenzollerndamm nr. 5, prima resedinta din Berlin care, dupa unii – i-ar fi apartinut lui nenea Iancu.

nici o placuta, nimic… silentium et pax. alta din casele in care a locuit a fost distrusa in timpul razboiului, iar pe locul celei de-a 3a s-a ridicat un bloc. incet, incet s-au sters toate urmele. “cind ai d-ta o pereche de ghete, si ieftine si potrivite, poarta-le sanatos, si sa nu-ti mai pese de locul nasterii autorului lor si de imprejurarile vietii lui, care n-au de loc a face cu ghetele d-tale“, ‘nea Iancu dixit. si, totusi, tot m-a incercat o emotie pe Hohenzollerndamm.

[...]

gara centrala: S-Bahn spre Potsdam. dupa o hurducaiala usoara pret de jumatate de ceas dam in urbea imperiala a lui Auricã, asa cum l-a botezat amicul Csaba pe Frederick cel Mare.

reconstructie mare, monser! intreg centrul vechi al orasului se afla sub asediul buldozerelor si-al excavatoarelor. biserica mare cu hramul lui Sf. Nicolae e imbracata in schele, iar in fata ei santier arheologic. Auricã ãsta n-a fost prea inspirat cind a dat comanda pentru resedinta de la Sanssouci, nu de alta da’ e amplasata prea departe de gara. pina la mosie sa tot faci o ora la pas, iar odata  ce dai de una din intrarile in parc – sa te tii! mai ai inca vreo 20 de minute pina la primul palat. ma rog, e si-un lucru bun aici: ai perspectiva asupra orasului, il cunosti mai indeaproape. iar Potsdamul se infatiseaza cu niste case de mai mare frumusetea; necazul e ca sint destule in paragina, cam dupa modelul brincovenec de pe Lipscanii bucuresteni – casele aflate in litigiu de ani de zile, de le-a napaditara buruienile. (nu stiu daca si in Potsdam o fi gilceava mare intre mostenitori si primarie) iar palatul? ei bine, pina la el te umpli de colb pina-n urechi – asa e modelul aleilor, nu au nici pietris, nici nisip pe ele: au un strat de praf gros de citeva degete. – aviz d-relor care se incumeta sa se incalte la sandalute ori balerini -

dupa acelasi model berlinez – cladirile se afla in reparatii. pina si palatul. am fost dezamagit sa vad ca nu pot face nici macar o poza in interior – care interior era brazdat de crapaturi, vreme rea, comunista, ce si-a lasat amprenta nesanatoasa peste ornamentele baroc si rococo al caror luciu de odinioara lasa sa se inteleaga ce lux a tronat in ‘ast coltisor de lume. umblind pe la destule muzee/palate/situri baroc din Sudul Germaniei, n-am cum sa nu sesizez sclipiciul din zona, in comparatie cu ce-a fost si ce-a ramas in Est. trista situatiune. nu degeaba acum se incearca reconstructia intregilor edificii.

hopaaa! 2 jumate. Csabi & Diana (in ordine alfabetica). “ce faci, mmmua pe un obrajor, mmmmua pe celalalt, hai sa plimbam organismul, ca altfel n-o sa faci fata supliciului de pe terasa” ) si-am mai batut citiva kilometri printr-un parc maaaare di tat. “are we there yet?” nu de alta, da’ dupa doua zile in care dormisem cite 3 ore pe noapte, si mai batusem citiva kilometri la pas intins, deja ma resimteam. terasa era tocmai hat!, departe, peste lac, peste pod, peste padure, cu alte cuvinte mai era mult. da’ si cind am ajuns…

se observa ca pina s-a calibrat aparatul, deja intrase ceva aer in halba. deh, po’ sa zici nu? nu poti. urmarea? alte 3 ore de somn. ce mai conteaza la o casa mare?…

nu pot sa zic acum decit ca ii astept pe jupini sa ma viziteze, si sa continuam depanarea si pe plaiuri mai sudice, la adapost, in Padurea Neagra. usa e deschisa.

In_Berlin_prima parte

incepem in forta vizita meteorica prin urbea berlineza. chef, dans, soare, voie buna, aglomeratie, artisti, muze – toate la un loc. am ajuns intr-o dimineata, cam pe la 8 si, desi ma asteptam ca stabilimentul de pe Pappelallee (Aurora Hostel) sa nu puna camera la dispozitie, speram totusi intr-o surpriza placuta. nu de alta, da’ ma luase o chiauneala de la care cu greu ma mai puteam tine pe picioare. unde mai pui ca in drum spre hostel am mincat si-un chicken teriaky cu ardei iute care numai efect de astimpar n-a avut asupra organismului. macar m-au lasat sa folosesc toaleta si sa ma schimb in haine mai confortabile (din Stuttgart plecasem incotosmanat cu pulovaras, geaca iar in Est batea un soare, mai-mare dragul).

am purces cu un RedBull intr-o mina si harta in cealalta, si da-i si uita-te dupa turistice. obiective, care va sa zica. pentru amatorii de plimbari lungi recomand incaltari comode. se vede bine ca n-am invatat din lectia ultimului concediu cind am luat o pereche de sosoni cu bataturi cu tot, care nu s-au dezumflat decit dupa ce-am terminat periplul prin lume. cam asa a fost modelul si in Berlin – cite-un cØi in fiecare talpa, pentru armonie.

avind avantajul situarii in centru, de la hostel am bifat repede Alexanderplatz, turnul de televiziune, Bode Museum, o sinagoga noua si inchei repede insiruirea cu un aspect de care ma rusinez acum dar care are explicatie: pe scurt, n-am apucat sa vad nici o ramasita din zidul Berlinului, iar asta doar din pricini de lipsa de timp si ratacire prin cartiere berlineze, altele decit cele de interes turistic. poate cu alta ocazie oi trece si pe la check-point Charlie – adica sigur o voi face, fara indoiala.

de-a lungul Spree-ului te fitii alene prin asa-zisa ‘Museum Insel’, care satisface curiozitatile in materie de istorie. pentru boemi – o sedere pe sezlong sub un palmier si cu un pai de cocktail la dreapta ofera cea mai buna delectare. saluti pasagerii de pe vaporasele de croaziera apoi o iei la pas inspre Unter den Linden, faimosul bulevard berlinez.

de-o parte si de alta a bulevardului ai tot asa – muzee, dupa bunul plac. inainte insa treci pe linga Dom – marea catedrala, unde-i musai sa dai o raita (si pe linga, si pe dinauntru). impresionant adapostul.

in mare, Berlinul are impactul unei metropole in care contrastele sint la ordinea zilei: vechi vs. modern, amprente comuniste alaturi de ramasite imperialiste, toate imbinate cumva intr-o atmosfera boema. imi vine greu sa detaliez, mai cu seama dupa o sedere atit de scurta (2 zile); poate ca o singura zi in plus m-ar fi ajutat sa ma edific cu privire la tot trecutul urbei in cauza; iar mai multe zile m-ar fi aiurit, pentru ca aglomeratia e un pic prea mare pentru gustul meu. a – sa nu uit: bicicletele: la tot pasul. daca vreun primar roman cu deschidere ar dori sa invete cum de pot convietui intr-o aglomeratie urbana de 3.4 mil. suflete specii diferite (soferi si biciclisti), ei bine in Berlin ar putea lua citeva lectii din care sa invete. si nu doar primarii, dar si semenii nostri mai apropiati de cele lumesti.

deocamdata atitica; mai urmeaza una, doua pareri (cu tot cu poze) despre break-danceri, Reichstag, prieteni, Potsdam, palate (comparatia inevitabila intre Est si Vest) si concluzia.