Pe cit de napraznic s-a aratat viforul in urma cu o saptamina, pe-atit de brusc s-a curmat avintul naturii, de pe-o zi pe alta. Daca mai deunazi lacrimam cu promoroaca la nas in virf de platou de Bucegi de la vintul ce ne brazda obrajii, apai la nici o zi distanta transpiram din pricini de temperatura ridicata. Deh, barem s-a facut omatul la inceput de sezon, ceea ce tot e bine – ca am reusit sa profitam de el.
Tuturor ne plac vedetele, citusi de putin. Cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta, revista Empire a cadorisit cititorii cu citeva instantanee care le-au consacrat pe citeva dintre starurile mondiale. Personal imi place tehnica din spatele imaginilor, iar ca imagini preferate ar fi Jurassic Park si Tacerea Mieilor.
Cu atitea DeSeLeReuri pe piata – unele din ele chiar convenabile, ochiul fiecarui amator tinde sa se transforme in cel al unui semiprofesionist, cu iluzii de going pro, baby! Nu-i nimic rau in asta – ba din contra! Problema e ca acum, cind provocarile nu mai sint la fel de mari ca odinioara cind altii prelucrau filme de 35mm trebuie sa te remarci cu ceva daca vrei ca operele tale sa aiba un succes cit de mic. Degeaba am o camera de 2000 de euroi si-un tun de 2, 300mm daca ochiul meu nu se inscrie in tiparele unui bun arhitect al imaginii. – merge asta cu ‘arhitectura imaginii’?! -
De vreo 6,7 ani de zile ii studiez pe cei de la TimeCatcher.com – un colectiv de fotografi axati pe peisagistica. Am crezut – si ramin in continuare la parerea ca fotografiile care implica dresajul uman necesita un alt soi de croiala personala. Prefer linistea unui peisaj cu care ma pot ‘juca’ si pe care-l pot ’suci’ dupa bunul meu plac, pina obtin rezultatul dorit. Cu oamenii e mai delicat: “stai asa, nu misca, du-te mai incolo/stai, ca ma dau eu mai in spate, mergi linga el – mai aproape, aaasa!, acum stai jos/uita-te un pic nostalgic” si cite si mai cite. Greu, dom’le, ce sa mai!…
De curind am dat peste portofoliul unui baiat de 25 de anioriginar din Spania a carui joaca cu luminile/culorile m-a surprins in mod tare placut. Nu stiu cum le prelucreaza, am o vaga idee dar pina n-o sa fiu sigur ma abtin de la comentarii. Cert e ca fiecare imagine induce o atmosfera aparte – iar ca sa probezi calitatea unei fotografii tocmai de asta e nevoie.
I am delighted to let you know that your submitted photo has been selected for inclusion in the newly released eighth edition of our Schmap Berlin Guide:
If you use an iPhone or iPod touch, then this same link will take you directly to your photo in the iPhone version of our guide. On a desktop computer, you can still see exactly how your photo is displayed and credited in the iPhone version of our guide at:
Si-a fost weekend. Si-a fost excursie, si-a fost munte, si-a fost aer curat, companie de seama si voie buna. Si-a fost si osteneala. Inca mai este. Vin si povestile cit de curind; despre Tirol, Garmisch-Partenkirchen, bavarezi, cascada, cale ferata pina la 3000m, mincarira, beuturica, cumsecadenie si altele care mi-or mai trece prin minte. Cit de curind.
later update: mi s-a atras politicos atentia ca titlul postarii nu e prea… hmmm… potrivit. altcumva spus patriotismul din cele trei cuvinte tinea mai degraba pe vremea cirmuirii hitleriste, asa ca acum ar trebui sa fiu atent cind pomenesc termeni asociati cu rusinea nemteasca de acum 50 de ani. mea culpa. desi initial (1841) versurile combinate cu muzica lui Haydn n-au avut nici o conotatie negativa; rastalmacirea s-a produs mai tirziu.
erau vreo 4 la numar (de atitia imi aduc eu aminte). cu totii rusi – sau, ma rog – origini apropiate. le ziceau bine – unul la trompeta baroc, celalalt la tuba, iar a 2a pereche cinta la flaut – respectiv fagot. un Mozart cumintel, atit cit sa dea o atmosfera feerica unui oras deja minunat prin infatisare. dar nu despre ei este vorba in text; muzicantii reprezinta doar un… preludiu, o introducere armonioasa la povestea ce urmeaza.
undeva pe la mijlocul saptaminii (una din ele – sa tot fie vreo doua pina acum) ne hotarisem sa vizitam urbea lui Dürer pentru nitica relaxare si evadare din cotidian. “ba, mergem?” “da.” “ba, vin si eu!” “haide!” si dusi am fost.
cam ca orice lucru nemtesc am gasit orasul linistit, curat, exceptind harmalaia din fata garii unde se adunase cu mic, cu mare – dar mai ales cu mic, o multime de copii, clovni, jucarii, baloane, etc. smiorcaiala mare pe astia micii, mai cu seama cind se facea ora plecarii. cunoastem modelul, am trecut si noi prin aceeasi etapa.
ghid turistic n-am avut; pentru terase si restaurante nu prea ai nevoie de Lonely Planet ori alte hirtii. e de-ajuns un simt dezvoltat al orientarii turistice coroborat cu descifrarea tablitelor de pe diverse cladiri. am bifat Frauenkirchele din tzentrum, o terasa din apropiere (era prea cald, se impunea o sezatoare) si mai apoi fortareata din care ai acces la o panorama superba.
dupa atita umblatura se impunea si-o hrana locala – nu de alta, dar era pacat; tocmai in Nuremberg, capitala gastronomiei francone – sa nu testam si noi o localitate speciala? aaa, asta… o specialitate locala? dar fiindca nemtii sint mari amatori de bere iar noi, naturalizatii ne-am adaptat specificului local, nu ne-am putut abtine. asa ca mai intii de toate ne-am manifestat interesul pentru un platou cu 4 berici de-ale casei. care au venit frumos aranjate pe o.. pe un… pfff… fund de lemn care aducea cu suportul acela pentru culori al pictorilor. na, ca am un lipsus! ptiu! ma rog… necazul unei astfel de constructii lemnoase face ca atunci cind asezi pe ea o anumita greutate, balanta sa incline inspre margine – cam ca si guasele pictorului care curg pe jos, asa si halbele astea – curg si ele, dar nu pe jos ci pe musteriu – si pe musteriul cel mai apropiat de platou. care in cazul nostru a fost subsemnatul. 4 beri de 200ml + un cognac fin – toate pe pantaloni si camasa. si ceva in ciorapul sting, nu stiu ce – n-am mai stat sa adulmec. ne-am dus la baie (si amicul Bogdan fusese partas la botez, asa ca m-a insotit). ce naiba sa mai faci cu atita bere pe tine? pui citeva servetele peste pantaloni, vezi ca absorb – te gindesti daca nu cumva porii pielii nu pot sa diminueze si ei intrucitva paguba asta spontana. treci din nou prin mijlocul restaurantului cu ochii clientelei atintiti in poala ta, te asezi cuminte la masa, rizi – ca nu mai ai ce naiba sa faci, si astepti cuminte celalalt platou. nu de alta, dar tot mai buna e o imbatare prin ingurgitare decit una prin absorbtie.
saraca chelnerita nu mai catadicsea cu scuzele si, mai tirziu, ca sa ne treaca amaraciunea pricinuita de atita drojdie ne-a adus un desert – pre numele lui Bieramisu. da. adica Tiramisu cu esenta de bere. un deliciu! ne-a indulcit pe loc. e de prisos sa amintesc ce sentimente m-au incercat pe drumul de intoarcere, mai ales cind linga mine au stat si doua fete iar fiecare adiere de vint mai trimitea cite o briza cu aroma de malt. e, la urma urmei se cheama ca m-am intors de la petrecere, nu? si se mai parfumeaza lumea, e fapt stiut. parerea mea.
nu toata, ca inca n-am cuprins-o cap-coada. Est -> Vest, da; mi-au mai ramas celelalte coordonate geografice.
cind auzi de Elvetia te gindesti la un locsor in care nu ai acces prea usor, o pata de culoare in albastrul UE. tin minte o discutie veche (sa tot fie vreo 5, 6 ani) cu o fosta amica din Romania care atunci cind ii impartaseam afinitatea pentru popoarele vestice – in speta nemtii si elvetienii, ma intreba mirata daca as accepta rigurozitatea unuia dintre popoarele mentionate; sper ca pina acum, odata si cu iesirea ei din birlog (traiasca mediul corporatist!) sa s-o mai fi clatit nu doar la ochi ci si la minte si sa inceteze a mai pune intrebari copilaresti. asa sint unii – mai cu seama din cei obisnuiti cu colbul; odata ce dau de lux, se simt stingheriti. tot mai bine in ograda lor pietruita. dar sa-i lasam in pace pe cei degraba tematori, nu ei fac subiectul discutiei de azi.
cea de-a patra vizita in Zürich m-a ajutat sa ma edific intrucitva cu privire la stilul de viata al oamenilor din cantonul cu pricina. se prea poate sa ma insel, insa atunci cind parerea iti este impartasita si de alti parteneri de povesti – in speta rezidenti ai urbei, atunci relatarile prind iz de credibilitate. pentru un locuitor intr-una din tarile Uniunii Europene, impactul cu stilul de viata elvetian poate lasa amprente asupra comportamentului cotidian – mai cu seama cind vine vorba de cheltuirea agoniselii de peste luna. asa au ajuns multi sa eticheteze Elvetia drept o tara ’scumpa al dracului’. este, nu zic ba. dar sa ne gindim si la cistiguri, aflate in echilibru cu cheltuielile. om fi platit noi – doi insi, 30 EUR p’o pizza (livrare la maison, party pizza by Domino’s) dar daca astea sint serviciile, cu astea traim si ne multumim. binefacerile unui mediu cum este Elvetia se traduc prin obisnuinta cu o manifestare mai cumpatata, iar larghetei cu care (poate) ai fi cheltuit daca ai fi locuit in alte parti ale Europei ii vine mintea la cap si se concentreaza pe chestiunile esentiale ale existentei. toate astea fara a lasa deoparte micile placeri ale vietii – concediu, un chef ocazional, relaxare, etc. …
lumea din Zurich mi-a lasat o oarecare impresie de vadit snobism avind radacini in statutul profesional ridicat pe care o proportie mare dintre locuitori il impartaseste. proverbialul ‘bat in fund’ era prezent pe mai toate stradutele/terasele/aleile/scl. asta nu ne-a impiedicat sa ne amestecam in multime, poate chiar cu riscul de a lua pe alocuri cite un bat din acelea sus-mentionate – doara spre a ne integra, si nu a face vreo nota discordanta ori a incerca sa ne negam obirsia.
de-a lungul lacului format de riul Limmat se intind parcuri si terase cit vezi cu ochii, iar prin ele cetateni din cele mai diverse natii si populatii ale globului. cea mai numeroasa minoritate – zgomotoasa si pusa pe chef si voie buna, era cea portugheza. am mai sesizat si multi indivizi cu alura mexicana/peruviana – nenumarate soiuri de pierde-vara iesiti la picnic cu cite-un JVC Boombaster si gratar ambulant. te intrebi din ce mama naibii or trai astia? vazindu-le insotitoarele voluptoase puteai gasi lesne o lamurire.
planuind o sedere de 3 zile si jumatate, am tras nadejde ca simbata va fi una plina de evenimente – dupa cum in Zurich se anunta Street Parade-ul raverilor de pretutindeni. s-a dovedit ca alegerea noastra a fost mult mai nimerita si mai binevenita: Geneva, cu companie aleasa si discutii pe masura. revin cu relatari in partea a II-a. pina atunci, tot Zurich:
tiu minte c-am mai scris cindva despre joaca unora cu lumina si aparatele foto. de asta data am dat peste un frantuz care m-a uimit. sint tare curios cum face toate trucurile astea, pentru ca o simpla expunere lunga si-o agitatie cu becuri in miini nu ma lamureste.
* daca nu ma inseala memoria, prima oara cind am scris despre conceptul de mai sus i-am mentionat pe nemtii de la LAPP (Light Art Performance Photography)
sa tot fie cca 8-9 ani de cind admir echipa din spatele TimeCatcher.com. pot spune despre ei ca sint principala mea sursa de inspiratie cind vine vorba de surprinderea de instantanee peisagistice. la inceputul lui Ianuarie planuisem o deplasare in Scotia la o sesiune de fotografie cu unul din membrii lor (i.e. Ian Cameron) dar intimplarea a facut ca schimbarile de la noi din firma sa ma determine sa pun planurile in stand by; bine ca n-am platit biletul.
pina una alta, ultima mostra apartinind lui Jay Patel m-a lasat un pic cu gura cascata. iacat-o:
~Too close for comfort~
sper doar ca odata si-odata sa am timpul si aparatura necesare capturii unor momente similare cu cele de pe site-ul lor. altcumva, pastrind tema de mai sus, ramin la cea mai apropiata experienta pe care-am avut-o cu o reptila – se vede exemplarul mai jos. – nu stiu care din noi doi eram mai speriati -
PS: poza nu e recenta; uitati-va bine la ea si adaugati doi ani in plus fiecaruia dintre protagonisti. daca unuia i s-a mai intarit chitina sub solzi, celuilalt i-au mai albit intre timp citeva fire de par.
mazariche si vint vrajmas de nu mai stii pe unde sa te pitesti. ceas de amiaza tirzie si cu toate astea intreaga suflare era astimparata – pesemne incuiata la adapost. m-am hotarit sa infrunt napasta, atit cit sa incarc o desaga cu de-ale gurii de la pravalia din colt si sa ma intorc repejor la caldurica.
am lasat oblonul inchis, parca nu mai aveam nici o tragere de inima sa ma mai uit pe fereastra la ce grozavie se infatisa. singur in casa, ce sa faci? torni o visinica, aprinzi pipa, mai molfai un biscuit si te gindesti la una alta. stii ca nimeni n-are dispozitie sa scoata nasul la aer pe asa vreme; e de prisos sa mai astepti vreo veste. asa ca dupa dezmorteala te scufunzi in lectura.
mai deunazi ai petrecut strasnic intr-o adunare generala cu citiva din tinereii stramutati de pe nenumarate meleaguri vestice in aceeasi urbe nemteasca, cu palavre, dantuiala iar somnul te-a prins altundeva decit acasa. dimineata nitica moare (“zeama” in Ardeal) de castraveti acri, suc proaspat de gref si-o tableta de vitamine, pentru dregere. daca nu era viforul asta, pesemne ca si-n noaptea de simbata am fi dat din coada pina tirziu spre dimineata. dar asa… suficient triumful pe saptamina in curs!
impartaseam degradarea treptata a simturilor cu un amic si ma bucuram totodata ca inca mai am balamale suficient de puternice pentru sfortari din astea. s-au scurs luni bune de cind n-am mai supus organismul la caznele chermezei, asa ca acum – odata incheiat supliciul, gasesc nitel ragaz pentru adunarea gindurilor. nu, a nu se crede cumva ca din avintul asta pe uscat am suferit de vreo boala de mare; n-am ajuns pina-ntr-acolo. dar e lucru stiut ca la caz de excesiva buna dispozitie se da drumul la scandal iar efortul de peste noapte se rasfringe asupra madularelor a doua zi cind cu greu iti mai gasesti echilibrul. chestie de antrenament.
pina data viitoare, silentium et pax !
J. Majik & Wickaman – Crazy World
avertisment: drum’n'bass, nu e pentru toate urechile exista si varianta Fonzerelli pentru timpanele mai delicate (trance-oriented)
un sfint al carui praznic s-ar putea sarbatori in fiecare an, incepind cu 2009, tinind cont de regularitatea cu care isi face simtita prezenta (mai cu seama interventia)
exista si varianta 
