influenta subiectului tratat ieri inca se simte, insa sper sa nu ramin captiv aceluiasi stil literar. sa vedem insa cum tratam ultima parte a concediului, si mai ales la ce concluzii ajungem.
dupa Basel ne-am hotarit sa luam ruta Zuerich, halta in oras iar mai apoi pas intins catre casa. gata, osteneala deja isi spunea cuvintul; sa nu se creada ca ori de cite ori cineva pleaca in concediu asta implica din oficiu si odihna; nu asta ne-am propus. sau, ma rog – daca vreunul din noi venise cu ginduri din sfera domestica, ei bine pe parcurs s-a ales praful de ele. de ginduri carevasazica.
gara din Basel: pe onoarea mea daca-mi mai aduc aminte cum arata! ce ti-e si cu umblatura asta eterna… tiu minte c-am ajuns cu un tramvai mititel pina la ea, multamita si insotitoarei care, bag sama a mai pierdut si ea din suflul de la inceputul excursiei asa ca acum un mers de 20 de minute era si pentru ea o strasnica povara la care chiar n-a mai incumetat sa se inhame.
nimerim un trenulet care pleca in nici 5 minute, dar pe a carui destinatie finala statea scris ‘Zürich – aeroport’. stiind oarecum mersul treburilor (si al trenurilor, da – ca asta am vrut sa scriu in prima instanta) prin Germania/Elvetia m-am gindit eu ca s-ar putea ca la un moment dat sa fim nevoiti sa schimbam ţugul asa ca am intrebat un impiegat de miscare daca e bine sa ne urcam acum ori sa mai asteptam. impasibil, tinarul ne-a intrebat “incotro?” “Zurich, gara centrala.” “mda, urcati”, dupa care si-a continuat conversatia cu o batrinica pe care o conseia pesemne, dar in alta maniera, mai aproape de sufletul ei. am urcat felicitindu-ne pentru graba si multumindu-i in gind angajatului CFE (sau cum s-o zice acolo pe la ei) asa cum am gasit noi de cuviinta, curat, romaneste, apoi ne-am asezat cumintei pe banchete. cu cca 10 secunde inainte ca trenul sa se puna in miscare il vedem venind pe tinarul cefeeist pina in dreptul nostru si intrebindu-ne unde vrem sa ajungem cu adevarat. am raspuns ca gara din Zürich, aia mare, centrala e destinatia noastra. “aha, da, trebuie sa coboriti in Baden, asteptati aprox. 10 minute si luati de pe aceeasi linie primul tren care soseste si care va va duce direct la gara din Zürich.” hai, sa traiesti tinere, te-ai mai spalat de pacate, si noi pe linga tine, ca te admonestasem de pomana (in gind dealtfel, am mai zis).
trec citeva sferturi de ora (sa tot fie vreo 3 la numar) si poposim si in Zürich-ul mult titrat. p’asta il mai stiam inca de anul trecut cind il vizitasem pentru intiia oara. acum insa a fost altceva: in primul rind – cald. prima impresie cind iesi din gara si dai intr-o strada mare, semi-pietonala (mai trece si-o linie de tramvai, de-aia nu-i in totalitate destinata pedestrimii) e ca… ei bine, nu stii ce sa zici. e… aglomeratie, lume din toate speciile (italieni cu chica, ochelari de soare si pulover Lacoste innodat cu minecile pe piept, tinerime studenteasca pestrita (fara a jigni, dar alt termen n-am gasit), oameni normali, cetateni, turisti), cladiri multe, majoritatea vechi, vitrine care mai de care mai stilate, stradute pavate cu piatra cubica, terase, aglomeratie (na, ca ma repet, dar asta era dupa fiecare colt de strada) si un riu mare. si poduri peste el. si niste munti in zare. da.
urbea elvetiana are si ea avantajul inaltarii pe coline, asa ca oriunde te-ai cocota ai privilegiul de-a-ti arunca privirea peste acoperisurile de tigla caramizie care pare tintuita acolo de sute de ani. doar municipalitatea stie la ce interval o reinnoieste, insa turistul obisnuit ramine cu impresia unei urbe mereu noua, si-n acelasi timp cu un iz de cetate medievala. comparatia este usor deplasata, insa atunci cind vezi cum altii sint in stare sa-si pastreze si totodata sa promoveze valorile vechi de ani si ani de zile, te cam doare sufletul cind te gindesti ca noi ne bucuram ca vedem o Sighisoara peticita, un Brasov vopsit in centru dar toate astea lipsite de animatie. in fine, nu e scopul meu sa analizez aici cite s-ar putea face in Romania, comparativ cu cite fac altii in Vest. fiecare dupa cum il duce mintea.
ne-am cocotat si in catedrala (Grossmünster) din care-am luat o gura de aer proaspat, o panorama de oras iar apoi o berica pe straduta dinjos, ca tare sete mi se facuse, of! as mai fi vrut sa luam furnicularul si sa urcam pe un delusor dar n-a mai fost chip, deja ne inmuiasem amindoi ca doua cirpe, asa ca urmatorul popas a fost la un arabete care, dupa obisnuinta a facut un meniu dupa principiul “fa la fel ca ieri”, drept urmare – un Falafel pentru fata, partea ei pe ziua-n curs, ca-i e fomica, iar pentru mine alta berica din supermarket, pe care am… baut-o. i-a urmat alta berica in tren, o dezlegare la limba si-un somnic de citeva minute pina in Stuttgart… 7 jumate ale serii, eram acasa 
se facura 9 ale noptii, la care ne-am cuibarit in cite-o canapea la o terasa si ne-am depanat nitel, ea cu un martini, eu cu citeva Bombay-uri tonice, pe care le-am… mda.
fenomenul astral a carui aparitie in urma cu citeva zile bulversase mediul intern a mai ramas pret de citeva zile in urbea nemteasca, dupa care si-a luat zborul inapoi spre tarimul de bastina, unde dealtfel a si ramas… acum nu ne ramine decit sa ne gindim la urmatoarea revedere cind, spun manualele de astronomie, isi va face aparitia alt fenomen astral, de asta data cu traiectorie dinspre Vest spre Est, si care va ramine vizibil pe bolta din 1 pina in 8 ale lui Noiembrie a.c.
inclin sa cred ca vederile afisate pot trasa mai bine decit mine concluziile la care se-asteapta audienta dupa un recital scriitoricesc intins pe parcursul a mai bine de doua saptamini, asa ca n-am sa mai astern nimic relativ la toate prin cite-am trecut, si-am sa las sa vorbeasca Nikon-ul de la sine.
a mai urmat München, care – trag nadejde, n-a lasat o impresie prea placuta – mai cu seama pentru ca n-a fost din cale-afara de primitor, singurul lucru cu care ne-a intimpinat fiind o ploaie pre(a)lunga. si-n plus de asta, parca ne-am fi regasit in mama Rusia, asa de mari si late erau bulevardele pe care ne-am plimbat, si cladirile, si monumentele, si… pfuuu! unde mai pui ca era si o rusoaica in parcul lor central, ala de linga Odeon Platz care zdranganea la o lira (de fapt cinta chiar sublim, recunosc), asa ca tabloul sovietic era complet.
snitelul insa… unde-i un ciine sa dau cu caciula dupe el? bun, dom’le, bun. ca si berica dealtfel. daca mai aveam loc o ajutam si pe Alexandra cu jumatatea de portie lasata in farfurie, dar a fost pur-si-simplu-prea-mult!!! prea mult… si totodata asa de putin. <snif!>
