weekend bavarez, partea a II-a

ramasesem dator. nu de alta, dar se aduna calatoriile si nu le mai poti face fata (asta daca vrei sa le iei pe toate d’a fir a par). asadar…

cronicuta o ia la vale, la propriu, inspre Wamberg – satucul nemtesc pitoresc situat intre doi versanti muntosi impaduriti. 29 de suflete respira in asezarea de la 996m, cu toate sanatoase si primitoare (ma rog – n-am batut la poarta fiecaruia, dar tind sa cred ca n-am fi intimpinat ostilitati). pina si cornutele care rumegau alene pe pajiste pareau prietenoase. de fapt nici nu prea parea sa le pese de prezenta noastra, s-o spun p’a dreapta.

bisericuta – o mica bijuterie baroc datind la 1720 strajuia satucul iar mai incolo, la citiva pasi un cimitir mic, mic, ca o miniatura. lipsea trenuletul electric care sa brazdeze peisajul.

punctul terminus al calatoriei a fost Biergartenul asezarii – un stabiliment in toata regula, cu pensiune, restaurant si terasa primitoare la parter. au urmat o adapare rapida cu specialitati locale (Augustiner) si cite-un schnaps – drei schnaps de zmeurica, cam slabuta ce-i drept, dar buna la suflet. adica a mers bine. apoi – stai si uita-te pe harta, hai sa vedem cum ajungem inapoi in oras. n-apucam sa localizam sudul ca si opreste linga noi o masina iar din ea, chelnerul de la sus-mentionata terasa. “incotro, tinerilor?” “pai.. in Garmisch-Partenkirchen.” “stiti pe unde sa o luati?” “acum ne uitam.” “haideti, ca va duc eu!” ne uitam unii la altii, ii zimbim neamtului si zdup! in masina cu care purcedem pe-un drumeag ingust serpuind prin padure. din vorba-n vorba aflam ca jupinul e familiar cu Romania noastra – cel putin cu Sibiul, unde mai merge din cind in cind in vizita colaborind cu o asociatie de ajutorare a copiilor (n-am retinut bine denumirea – poate ma ajuta careva cu reimprospatarea memoriei). baiat fain, neamtu’! ne-a lasat in buricul tirgului si ne-a facut si-o recomandare gastronomica, iar la final a binevoit sa se lase imortalizat cu calatorii.

@Bogdan: am preluat poza cu bunavointa matale.

am uitat sa mentionez o curiozitate care ne macina pe fiecare vazind toate casele acelea atit de bine puse la punct, intregul peisaj intr-o linie armonioasa, perfecta, asa ca am indraznit si l-am intrebat pe neamt “dom’le, oamenii aia in sat, ce muncesc? ce fac ei zi de zi?” fiecare om in putere are acum o slujba in oras – adicatelea in Garmisch-Partenkirchen, si de-acolo isi asigura veniturile necesare traiului. pina mai acum citiva ani, principala sursa de avutie o reprezentau oile si caprele; acum lucrurile s-au mai schimbat.

am ramas cu amintirile placute, mirarea pe ochi si aprecierea in suflet.

dupa un festin demn de o taverna medievala am inchis dupa noi usile restaurantului - Zum Wildschütz, pe numele lui de botez, si ne-am lasat in mrejele lui nea Ene… aer tare, de munte, combinat cu osteneala si ghiftuiala (asta din urma dindu-ne oarescum de furca peste noapte).

[...]

mic dejun intr-o incapere cocheta – parca eram intr-un muzeu si nu la pensiune, apoi un reglaj fin in intimitatea a 4 pereti (multumita cafelei care a reusit sa inghionteasca subtil dar eficient friptura de mai ieri), check-out si fuga-fugutza pe munte, la 3000m. nu inainte de a birui alte stinci prin canionul strabatut de unul din riurile locale.

Partnachklamm – locsorul prin care apa si-a croit traseu prin munte, un monument al naturii impresionant. 25 de minute de mers pe jos de la parcarea din zona Stadionului Olimpic, apoi intri in alta lume. n-am mai apucat sa urcam si pe podeturile de lemn ridicate peste stinci, la 70m; poate cu alta ocazie. stau sa ma gindesc cum ar arata intregul ansamblu pe timp de iarna, cu apa inghetata de-o parte si de cealalta a cursului apei. am inteles ca totul este iluminat cu torte in perioada rece. baieti, se-aude?

ramine ca in partea a III-a si ultima sa apara dintre nori si Zugspitze – cel mai inalt virf muntos din Germania. iar mai apoi, din ciclul “calatorului ii sade bine cu drumul”, o scurta cronicutza vieneza cu impresii culese de la fata locului in nici mai mult nici mai putin de doua zile. aproximativ.

si-a fost Garmisch-Partenkirchen

~ cronica de calatorie in mai multe parti (doua sau trei, ‘functie de inspiratie) ~

asa cum aminteam in urma cu mai bine de-o saptamina, a urmat ascensiunea. 2962m nemtesti, urcati cu trenul si telecabina – tot nemtesti si ele (posibil elvetiene, ca sint mari maestri funiculari), pentru ca echipamentul si pregatirea din dotare nu nu ne-ar fi dus atit de sus decit dupa, poate vreo 3 zile de truda. – nu stiu sigur, zic si eu asa, ca opinia publica -

in drum spre rendez-vous point am trecut crosetind cu regionalul granita Germaniei cu Austria, pina ce 3 indivizi (doi neni si-o tanti) au zis ca-i rost de control asa ca m-au tintuit la geam si m-au luat la intrebari. in tot vagonul mai erau vreo 9 cercetasi in uniforme, o babutza care molfaia alene la un sandwich, o bunica cu nepotul, un cuplu tinar si biciclete, multe biciclete. intre toti astia o pereche de casti peste un cap si niste urechi ce trezeau banuieli. “Schoen Guten Tag, actele dvs. va rog!” – tocmai ce ma trezise controlorul in urma cu nici 2 minute – ridic castile, incerc sa-mi aduc aminte ce-am citit cu o secunda in urma pe buzele omului asa ca scot biletul. nu citisem bine. buletinul? si i-l dau. “un pasaport nu aveti?” – in timp ce-mi indoaie buletinul romanesc, testindu-i parca rezistenta la stres. “n-am.” duduia imi ia buletinul si comunica prin statie “Siegfried Ingo Robert B…, chhh, over!” “chhh, nu avem delicventi cu numele asta. over. chhh.” “cind v-ati nascut?” – urmatoarea fractiune de secunda m-a gasit in ipostaza celui care nu mai e sigur nici unde s-a nascut, nici cind, nici in ce scop, nici ce cauta pe lumea asta, ce mai – mirare combinata cu dezgust si nerv intins la maxim (“scrie ceva pe mine?!?!“) apoi am rostit cuvintele salvatoare, nu inainte de a mai fi masurat luuung din priviri. am mai apucat sa adaug ca poza e din 2004 si – nu, nu e alungita si nici eu nu m-am turtit intre timp, dar 5 ani de sedentarism isi spun cuvintul. si nu mai am nici smoc sub buza. “scopul vizitei?” “Garmisch-Partenkirchen, ber.. aaa, asta.. munte!” “Schoenes Woechenende!” “!@#$“, pentru ca sintem in UE, la marginea ei si sintem perceputi ca niste… sa nu mai zic ce. Serenity Now!!!

niecthste halt, Garmisch-Partenkirchen! coboara toti, ca e cap de linie, si incep sa ma orientez. gasca era prinsa in trafic intr-o aglomeratie (a 3a la numar parca) asa ca urma sa ajunga la destinatie peste aprox. trei sferturi de ora. intermezzo: cum sint provocate ambuteiajele in Germania: un nauc, sau un boem sau pur si simplu un ins pe care l-a facut mama lui cu timp, mult timp, apasa pedala acceleratiei pina ce acul ajunge in dreptul cifrelor 60. atit. intre el si masina din fata se intind frumos cca 2, 300m iar in spatele lui se desfasoara cuminte un cirnat motorizat lung de un kilometru. de depasit nu se poate, pentru ca este doar o banda. se cheama “stau“; nemtii il pronunta cu ‘ş‘ iar contrar aparentei, masinile nu ’stau’ ci chiar se misca – chit ca o fac cu o viteza ceva mai mare decit a melcului.

buuun. am cazut de comun acord ca eu, tartorul – responsabilul cu mobilizarea detasamentului sa merg la pensiune si sa vad cum sta treaba cu camerele – daca mai au si in plus au ba. un cusur dobindit relativ recent, si anume acela ca – turist fiind, in locuri noi, nu ma pot abtine sa nu surprind pe film orice coltisor de natura locala, a facut sa fiu surprins in timp ce pozam te miri ce tigla de casa nemteasca, iar cazarea ioc. “pai, baaa, ce faci? ne lasi asa, in drum?” noroc ca pina la pensiune nu mai erau decit vreo 300 de metri. ii dam binete apropitarului care isi aduce aminte de discutia din ajun si ne pofteste sa-i vizitam camerele. recunosc ca de multisor n-am mai intrat intr-un stabiliment atit de primitor. in primul rind totul parea rinduit dupa nevoile omului iar mai departe intregul ansamblu fusese pus in slujba turistului.

despre tarife – pe scurt, foarte scurt: 55 EUR sau 40 EUR/noapte pentru doua persoane – ‘functie de pozitionare/dotari, plus mic dejun inclus. repede, ca ne grabim – avem multe de vazut – in primul rind satucul ala mic – cum ii zice?, ceva cu ‘W’ – da, da! cu W, si mai cum? ala inalt, ala cel mai inalt din Germania, pfff… noroc cu decolteul… pardon – cu tejgheaua… ce zic eu aici? sa mai incerc o data. din prea multa dezorganizare nu aveam nici un traseu bine definit, doar idei despre ce am vrea sa vedem/facem/dregem. asa ca am tras la primul hotel de ne-a aparut in cale si ne-am dus tinta la receptie, unde am cerut dragutei de la … ma repet – receptie, indicatii. si pentru ca nu vedeam ce vedea ea pe monitor, ma mai ridicam din cind in cind peste.. mobilier – asta doar spre a ma edifica, si nu in alte scopuri. bun. ne-a desenat fata pe harta traseul – am purces spre trambulinele olimpice – alea, le stiti cu totii, unde sar baietii cu schiurile la turneul celor 4 trambuline. asa. interesanta priveliste, parol!

ideea era sa ajungem mai tirziu in Wamberg – cel mai inalt satuc nemtesc (cu bisericuta proprie in dotare) – 996m, iar mai apoi fitiiala in orasel. a doua zi am pastrat-o pentru cascada (Partnachklamm si Zugspitzele de 2962m).

dupa aproximativ 2 ore de urcus (ba prin mlastina – ca plouase cu fo’ zi in urma, ba pe uscat, ba pieptis cu muntele, ba la pas prin vai) am ajuns si la destinatie, nu inainte de a ne mai clati privirile cu citeva peisaje care prin simpla lor desfasurare iti induceau o stare de binete rar intilnita. daca pozele de mai jos sint reusite, mare aport isi are si natura care pur si simplu nu a permis greseli in aranjament.

n-am sa mai umplu acum si hermetica de imagini, pentru ca deja am publicat totul pe Picasa si se mai gasesc citeva selectii dragi mie pe Flickr. in orice caz, fara vreo urma de aroganta ori alta umflare in pene – ultima escapada nemteasca a fost si cea mai placuta; am ramas tare impresionat de toate cite am vazut; natura lasata sa se desfasoare asa cum este ea, fara influente din partea omului – iar daca ele chiar exista atunci sint usor perceptibile, integrate armonios in peisaj. unde mai pui ca amabilitatea gazdelor a fost peste asteptari – nu ca ar fi existat dubii in privinta asta, dar o spun bunaoara spre a contra stereotipurile cu care ma mai imbie te miri ce netot cind ma intreaba cum m-am acomodat cu nemtii, stiindu-i altcumva atit de reci… ‘mboule!

intr-un tirziu am dat si peste Wamberg. coltisor de poveste, pur si simplu. ramine sa ma mai deapan in zilele urmatoare.

~va urma~

Deutschland über alles

Si-a fost weekend. Si-a fost excursie, si-a fost munte, si-a fost aer curat, companie de seama si voie buna. Si-a fost si osteneala. Inca mai este. Vin si povestile cit de curind; despre Tirol, Garmisch-Partenkirchen, bavarezi, cascada, cale ferata pina la 3000m, mincarira, beuturica, cumsecadenie si altele care mi-or mai trece prin minte. Cit de curind.

later update: mi s-a atras politicos atentia ca titlul postarii nu e prea… hmmm… potrivit. altcumva spus patriotismul din cele trei cuvinte tinea mai degraba pe vremea cirmuirii hitleriste, asa ca acum ar trebui sa fiu atent cind pomenesc termeni asociati cu rusinea nemteasca de acum 50 de ani. mea culpa. desi initial (1841) versurile combinate cu muzica lui Haydn n-au avut nici o conotatie negativa; rastalmacirea s-a produs mai tirziu.

Nürnberg

erau vreo 4 la numar (de atitia imi aduc eu aminte). cu totii rusi – sau, ma rog – origini apropiate. le ziceau bine – unul la trompeta baroc, celalalt la tuba, iar a 2a pereche cinta la flaut – respectiv fagot. un Mozart cumintel, atit cit sa dea o atmosfera feerica unui oras deja minunat prin infatisare. dar nu despre ei este vorba in text; muzicantii reprezinta doar un… preludiu, o introducere armonioasa la povestea ce urmeaza.

undeva pe la mijlocul saptaminii (una din ele – sa tot fie vreo doua pina acum) ne hotarisem sa vizitam urbea lui Dürer pentru nitica relaxare si evadare din cotidian. “ba, mergem?” “da.” “ba, vin si eu!” “haide!” si dusi am fost.

cam ca orice lucru nemtesc am gasit orasul linistit, curat, exceptind harmalaia din fata garii unde se adunase cu mic, cu mare – dar mai ales cu mic, o multime de copii, clovni, jucarii, baloane, etc. smiorcaiala mare pe astia micii, mai cu seama cind se facea ora plecarii. cunoastem modelul, am trecut si noi prin aceeasi etapa.

ghid turistic n-am avut; pentru terase si restaurante nu prea ai nevoie de Lonely Planet ori alte hirtii. e de-ajuns un simt dezvoltat al orientarii turistice coroborat cu descifrarea tablitelor de pe diverse cladiri. am bifat Frauenkirchele din tzentrum, o terasa din apropiere (era prea cald, se impunea o sezatoare) si mai apoi fortareata din care ai acces la o panorama superba.

dupa atita umblatura se impunea si-o hrana locala – nu de alta, dar era pacat; tocmai in Nuremberg, capitala gastronomiei francone – sa nu testam si noi o localitate speciala? aaa, asta… o specialitate locala? dar fiindca nemtii sint mari amatori de bere iar noi, naturalizatii ne-am adaptat specificului local, nu ne-am putut abtine. asa ca mai intii de toate ne-am manifestat interesul pentru un platou cu 4 berici de-ale casei. care au venit frumos aranjate pe o.. pe un… pfff… fund de lemn care aducea cu suportul acela pentru culori al pictorilor. na, ca am un lipsus! ptiu! ma rog… necazul unei astfel de constructii lemnoase face ca atunci cind asezi pe ea o anumita greutate, balanta sa incline inspre margine – cam ca si guasele pictorului care curg pe jos, asa si halbele astea – curg si ele, dar nu pe jos ci pe musteriu – si pe musteriul cel mai apropiat de platou. care in cazul nostru a fost subsemnatul. 4 beri de 200ml + un cognac fin – toate pe pantaloni si camasa. si ceva in ciorapul sting, nu stiu ce – n-am mai stat sa adulmec. ne-am dus la baie (si amicul Bogdan fusese partas la botez, asa ca m-a insotit). ce naiba sa mai faci cu atita bere pe tine? pui citeva servetele peste pantaloni, vezi ca absorb – te gindesti daca nu cumva porii pielii nu pot sa diminueze si ei intrucitva paguba asta spontana. treci din nou prin mijlocul restaurantului cu ochii clientelei atintiti in poala ta, te asezi cuminte la masa, rizi – ca nu mai ai ce naiba sa faci, si astepti cuminte celalalt platou. nu de alta, dar tot mai buna e o imbatare prin ingurgitare decit una prin absorbtie.

saraca chelnerita nu mai catadicsea cu scuzele si, mai tirziu, ca sa ne treaca amaraciunea pricinuita de atita drojdie ne-a adus un desert – pre numele lui Bieramisu. da. adica Tiramisu cu esenta de bere. un deliciu! ne-a indulcit pe loc. e de prisos sa amintesc ce sentimente m-au incercat pe drumul de intoarcere, mai ales cind linga mine au stat si doua fete iar fiecare adiere de vint mai trimitea cite o briza cu aroma de malt. e, la urma urmei se cheama ca m-am intors de la petrecere, nu? si se mai parfumeaza lumea, e fapt stiut. parerea mea.

 - platoul cu pricina, in plan indepartat -

Praga

…sau cum se duce naibii farmecul unui oras de poveste

prima oara cind am poposit in Praga am stat pentru aprox. 6 ore, cu tot cu interviul pe care-l sustinusem. in total am avut la dispozitie vreo 4 ore ca sa ma fitii prin centrul orasului, sa mai fac o poza, cumpar un suvenir, si adapat la un restaurant cu specific local. de-atunci si pina acum sa tot fie vreo 2 ani jumate. nu stiu cite s-au schimbat intre timp, dar cert e ca in 3 zile am avut ragaz sa ‘gust’ din toate binefacerile unei sederi in urbea lui Kafka.

ne adunaram vreo 20 de insi, grup mare, pe alocuri zgomotos dar in limitele bunului simt (dictat insa si de berile de la purtator). deindata ce-a rasarit luna am scos si noi naravul la lumina si da-i si bintuie. impartiti in cca 3 bisericute compacte si lasind sa iasa la iveala obirsia nemteasca am fost prazi usoare pentru multimea pestrita de ‘ghizi turistici nocturni’ ai orasului. nu dam bine coltul stradutei pe care se afla hostelul, ca ne intimpina un binevoitor cu o engleza ce-i trada originea hexagonala si care zicea asa: “ati venit de curind in oras, nu?” ‘al mai sincer din grup se lasa prins in conversatie: “da.” “uite, daca vreti sa petreceti frumos in seara asta am o oferta pentru voi – va dau cartile astea de vizita pe care le semnez uite aaacum… asa, si mergeti in cutare loc, nu platiti nimic la intrare, aveti o bere gratuita din partea casei, apoi dans pe masa, entertainment la cheremul fiecaruia.” “hallo, leute! iete ce zice asta, ca sa mergem in clubul asta, buric, bere, alea-alea!” “da?”. inainte de-a se desparti de noi ii zic frantuzului un ‘merci’ printre dinti, la care raspunde cu un automatism prompt “de rien!”. damn froggie…

ajungem prin zona pietei Venceslas… sa te tii! unu’ din jupinii Franz cu care eram (le spun Franz bunaoara spre a nu ma mai pierde in detalii, nu pentru ca n-as fi retinut toate numele petrecaretilor (a naibii memorie!) ci pentru ca imi vine mai la indemina sa ii alint asa). ziceam de Franz.. “baieti, tre’ sa schimb bani, nu mai am pesin cehesc la mine!” …si se trezira alti citiva ca el carora le fluturau buzunarele dupa ce le-au golit in primul bar. pac! prada fixa, se arunca momeala. vine primul vinator, si incepe sa converseze cu grupul: “hello, baieti! aveti chef de distractie? vreti sa va arat un club cool?” il ignoram noi cit putem, incercam sa nu parem ca am avea ceva cu specia asta de ghid turistic a carui infatisare africana nu prea te-ar indemna sa-l intrebi de muzeul Kafka, ci mai degraba unde se gaseste cel mai apropiat bordel, asa ca o luam incetisor la pas in speranta ca om gasi ceva pe placul tuturor. dupa inca alte 3, 4 abordari similare ne trezim cu un individ pe la 40 de ani, inalt, specie europeana, vorbitoare de nemteasca. usor dubios, am stat eu si-am zis in sinea mea; ce naiba cauta unul ca asta la miezul noptii, singur, prin oras? “va vad putin dezorientati, nu sinteti de pe-aici, nu?” vreo doi Franz de la mine din bisericuta incep sa rinjeasca la auzul limbii lor si gata, pica in mreje. “cautati un club mai.. domestic, nu? pe gustul fiecaruia.” “da, da!” “haideti, ca va arat eu unul, ca si eu tot asa am cautat cind am venit aici, si cunosc ceva destul de chic.” si-o ia berbecul inainte iar noi cuminti dupa el, pina ce ne baga intr-un disco-house-Bamboo-look-a-like intesat de chinezoaice pe tocuri inalte de nu le-ai fi ajuns la nas daca n-ar fi fost statura ghindoaca speficica zonei care le tinea mai aproape de pamint.

inauntru il vaz pe neamt cum se indeparteaza subtil de grup, incepe o numaratoare din priviri – ale carei priviri ramin atintite peste ale mele, ne fixam pret de citeva secunde, dupa care il vad cum isi ia cuminte partea coroanei de la unul din bodyguarzi. chestie de gheseft, monser! a adus omul 20 de musterii care-au scos 150 de coroane pentru intrare, si-a luat si neamtul citeva procente, partea lui pe noaptea-n curs. raus!

zice-se ca in alea 150 de coroane aveai un cocktail la alegere. aiurea! aveai de ales intre 4 pahare de Havana Club, vodka si inca alte 2 spirtoase. am facut act de prezenta pe linga bar, am bifat doua beri si-am plecat val-virtej spre un underground cu electronica unde nu ne-a deranjat niiimeni, am stat cumintei si ne-am bucurat de muzichie si lume placuta la infatisare pina dimineata tirziu… <pauza de somnique>

restaurantul in care am cinat a doua zi – imi scapa numele, dar am retinut ca se gasea pe mai toate ghidurile turistice si fusese premiat de citiva ani buni incoace. chestie de marketing. mincarica buna, servirea aproape ireprosabila, pina la nota de plata. inainte insa de nota de plata am cutezat sa vorbesc cu cel putin 3 chelneri si sa le spun ca la o asemenea consumatie se impune si este elegant un stimulent din partea casei sub forma unui schnaps cit de mic. o cinzeaca la fiecare, ce atita caz? “nu se poate, sintem restaurant, nu bar satesc” parea sa zica baiatul. “pot sa vorbesc cu managerul?” “stiti, managerul o sa va spuna acelasi lucru, nu este in politica restaurantului sa facem, sa dregem, sa…” ma rog.. atunci cind consumi in valoare de cca 30000 de coroane mi se pare mojicie sa nu onorezi clientul macar cu o scobitoare de sub tejghea.

alt restaurant aflat si el in primele X ca prestigiu ne-a cinstit si mai bine: pe linga consumatie s-au mai adaugat 50 de coroane pe crestetul fiecarui musteriu, ca – deh, vorba ‘ceea, sa manince si gura lor astazi si miine de chelneri, nu? se numeste ca am platit pentru ’servicii’.

de n-ar fi fost buna-dispozitie a fiecaruia dintre noi cred ca s-ar fi lasat cu scandal prin fiecare locanta in care-am poposit. sa nu mai zic ca noaptea a continuat cu acelasi model de turism cu japca pe care l-am domolit brusc spunindu-le pescarilor ca nemtii sint clientii mei. “oh, really? you are a tourist guide?” “yes.” bag sama ca a umblat vestea destul de repede prin centrul Pragai, ca imediat l-am vazut pe negru cum a schimbat citeva pareri cu un confrate, pesemne se intrebau cine-o fi europeanul care-a venit sa le strice lor aranjamentul in batatura. dar n-am mai stat mult sa vad daca mi-am construit vreun prestigiu, pentru ca sederea a fost scurta – 3 zile, ca mai orice petrecere de pomina. in orice caz, alta n-o sa mai pup, nu ca nu mi-ar fi priit, dar daca muzicantii din Brambach prefera aceeasi zona de agrement, ma vad nevoit sa-i refuz din start.

Praga e placuta, frumos vopsita pe dinafara insa tare mi-e ca spoiala istorica ascunde metehne greu de stirpit. iar la citi turisti am vazut pe-acolo, iertata sa-mi fie afirmatia dar mai degraba s-ar construi undeva, nu stiu, pe un teren viran mare de tot un oras cu toate obiectivele turistice unde sa-i aduca pe toti americanii, canadienii, chinezii si japonezii si sa-i lase acolo sa stea sa pozeze pina li s-or toci degetele pe aparate.

mai jos, 3 dintre pescarii amintiti mai sus.

fuse si se duse

…weekend-ul, care va sa zica. 20 de insi, printre care un profesor de matematica, un inginer constructor (poduri), un designer la Audi, un doftor si alti oameni de vaza. ce-i uneste pe toti? obirsia intr-un satuc din mijlocul padurii saxone si mai ales – muzica. cu totii sint membri activi ai orchestrei din Bad Brambach; muzica germana traditionala, cu influente de la vecinii cehi. iar acum si-au luat oamenii liber si-au purces 3 zile in Praga, sa se recreeze. printre ei, si noul ‘rumänischer freund‘.

vin si impresiile cit de curind. pina una alta, sa vedem ce s-a mai intimplat in lume, sa mai luam pulsul planetei.

In_Berlin_prima parte

incepem in forta vizita meteorica prin urbea berlineza. chef, dans, soare, voie buna, aglomeratie, artisti, muze – toate la un loc. am ajuns intr-o dimineata, cam pe la 8 si, desi ma asteptam ca stabilimentul de pe Pappelallee (Aurora Hostel) sa nu puna camera la dispozitie, speram totusi intr-o surpriza placuta. nu de alta, da’ ma luase o chiauneala de la care cu greu ma mai puteam tine pe picioare. unde mai pui ca in drum spre hostel am mincat si-un chicken teriaky cu ardei iute care numai efect de astimpar n-a avut asupra organismului. macar m-au lasat sa folosesc toaleta si sa ma schimb in haine mai confortabile (din Stuttgart plecasem incotosmanat cu pulovaras, geaca iar in Est batea un soare, mai-mare dragul).

am purces cu un RedBull intr-o mina si harta in cealalta, si da-i si uita-te dupa turistice. obiective, care va sa zica. pentru amatorii de plimbari lungi recomand incaltari comode. se vede bine ca n-am invatat din lectia ultimului concediu cind am luat o pereche de sosoni cu bataturi cu tot, care nu s-au dezumflat decit dupa ce-am terminat periplul prin lume. cam asa a fost modelul si in Berlin – cite-un cØi in fiecare talpa, pentru armonie.

avind avantajul situarii in centru, de la hostel am bifat repede Alexanderplatz, turnul de televiziune, Bode Museum, o sinagoga noua si inchei repede insiruirea cu un aspect de care ma rusinez acum dar care are explicatie: pe scurt, n-am apucat sa vad nici o ramasita din zidul Berlinului, iar asta doar din pricini de lipsa de timp si ratacire prin cartiere berlineze, altele decit cele de interes turistic. poate cu alta ocazie oi trece si pe la check-point Charlie – adica sigur o voi face, fara indoiala.

de-a lungul Spree-ului te fitii alene prin asa-zisa ‘Museum Insel’, care satisface curiozitatile in materie de istorie. pentru boemi – o sedere pe sezlong sub un palmier si cu un pai de cocktail la dreapta ofera cea mai buna delectare. saluti pasagerii de pe vaporasele de croaziera apoi o iei la pas inspre Unter den Linden, faimosul bulevard berlinez.

de-o parte si de alta a bulevardului ai tot asa – muzee, dupa bunul plac. inainte insa treci pe linga Dom – marea catedrala, unde-i musai sa dai o raita (si pe linga, si pe dinauntru). impresionant adapostul.

in mare, Berlinul are impactul unei metropole in care contrastele sint la ordinea zilei: vechi vs. modern, amprente comuniste alaturi de ramasite imperialiste, toate imbinate cumva intr-o atmosfera boema. imi vine greu sa detaliez, mai cu seama dupa o sedere atit de scurta (2 zile); poate ca o singura zi in plus m-ar fi ajutat sa ma edific cu privire la tot trecutul urbei in cauza; iar mai multe zile m-ar fi aiurit, pentru ca aglomeratia e un pic prea mare pentru gustul meu. a – sa nu uit: bicicletele: la tot pasul. daca vreun primar roman cu deschidere ar dori sa invete cum de pot convietui intr-o aglomeratie urbana de 3.4 mil. suflete specii diferite (soferi si biciclisti), ei bine in Berlin ar putea lua citeva lectii din care sa invete. si nu doar primarii, dar si semenii nostri mai apropiati de cele lumesti.

deocamdata atitica; mai urmeaza una, doua pareri (cu tot cu poze) despre break-danceri, Reichstag, prieteni, Potsdam, palate (comparatia inevitabila intre Est si Vest) si concluzia.

nebuneala, taicule…

mazariche si vint vrajmas de nu mai stii pe unde sa te pitesti. ceas de amiaza tirzie si cu toate astea intreaga suflare era astimparata – pesemne incuiata la adapost. m-am hotarit sa infrunt napasta, atit cit sa incarc o desaga cu de-ale gurii de la pravalia din colt si sa ma intorc repejor la caldurica.

am lasat oblonul inchis, parca nu mai aveam nici o tragere de inima sa ma mai uit pe fereastra la ce grozavie se infatisa. singur in casa, ce sa faci? torni o visinica, aprinzi pipa, mai molfai un biscuit si te gindesti la una alta. stii ca nimeni n-are dispozitie sa scoata nasul la aer pe asa vreme; e de prisos sa mai astepti vreo veste. asa ca dupa dezmorteala te scufunzi in lectura.

mai deunazi ai petrecut strasnic intr-o adunare generala cu citiva din tinereii stramutati de pe nenumarate meleaguri vestice in aceeasi urbe nemteasca, cu palavre, dantuiala iar somnul te-a prins altundeva decit acasa. dimineata nitica moare (“zeama” in Ardeal) de castraveti acri, suc proaspat de gref si-o tableta de vitamine, pentru dregere. daca nu era viforul asta, pesemne ca si-n noaptea de simbata am fi dat din coada pina tirziu spre dimineata. dar asa… suficient triumful pe saptamina in curs!

impartaseam degradarea treptata a simturilor cu un amic si ma bucuram totodata ca inca mai am balamale suficient de puternice pentru sfortari din astea.  s-au scurs luni bune de cind n-am mai supus organismul la caznele chermezei, asa ca acum – odata incheiat supliciul, gasesc nitel ragaz pentru adunarea gindurilor. nu, a nu se crede cumva ca din avintul asta pe uscat am suferit de vreo boala de mare; n-am ajuns pina-ntr-acolo. dar e lucru stiut ca la caz de excesiva buna dispozitie se da drumul la scandal iar efortul de peste noapte se rasfringe asupra madularelor a doua zi cind cu greu iti mai gasesti echilibrul. chestie de antrenament.

pina data viitoare, silentium et pax !

J. Majik & Wickaman – Crazy World

avertisment: drum’n'bass, nu e pentru toate urechile exista si varianta Fonzerelli pentru timpanele mai delicate (trance-oriented)

prima zapada serioasa

sirioasa, dom’le, pi onoarea me! iacata ca ne procopsi ‘al de Sus cu primul omat mai de d-ne ajuta pe anul in curs. la mai mult! aia-i…