Am purces la auditia albumului cu scepticism, vazind lauda din spatele lui. Am purces cu scepticism si-am sfirsit convertit. O suita de melodii ‘crosetate’ atent pina la cel mai mic detaliu si care – nu e lucru de saga, necesita o extraordinara concentrare in interpretarea lor live, am ramas convins de asta. Veckatimestal tinerilor Grizzly Bear(s) americani, caci despre el este vorba, este de departe albumul anului (pentru mine, si nu numai). O multitudine de sunete ce se intrepatrund in modul cel mai placut, corzi atent ciupite, tobe grijuliu atinse, sintetizatoare acordate fin si voci intens prelucrate.
Aparitia lor la Warp Records – desi surprinzatoare la inceput (tinind cont ca englezii au promovat pina acum doar muzica electronica/IDM – Plaid, Aphex Twin, Boards of Canada & co.) s-a dovedit a fi nu doar un accident fericit ci o alegere atent studiata. De ce zic asta? Experimentalismul (daca pot zice asa) stilului acesta de indie-rock nu prinde la toate casele (mai cu seama la cele de discuri); intr-o lume (muzicala) in care meticulozitatea si dedicatia pentru creatia artistica a lasat locul mercantilismului, patru baieti s-au imbarcat la o intreprindere deloc usoara: sa realizeze un album exceptional. Si le-a reusit al naibii de bine! Asa ca, in loc de bilanturi plictisitoare si angajamente pe termen lung, acum, la sfirsit de an zic doar atit: anul 2009 mi-a adus cel mai bun album – Veckatimest.
La Multi Ani tuturor, si la mult mai multe zile!
Grizzly Bear – While you wait for the others
Grizzly Bear – Ready, Able, pentru care mi-as dori sa inregistreze si o versiune de studio a prestatiei live, cu pizzicato-urile ‘celea maiastre de pe final
Vine un moment in viata unui om cind se impune o pauza. Si daca se anunta zapezi, troiene si alte asemenea evenimente, cu-atit mai bine! Barem sa avem peisaje de surprins pe film
Asa ca pentru o vreme las deoparte politica, ecologia din Copenhaga (aveam ceva de zis despre miscarile de-acolo dar am lasat-o balta), design-urile, conceptele, muzichia, stresul, agitatia cotidiana. Daca mi-o mai trece prin minte ceva laudabil poate mai ajung si in spatiul ista. Pina la revedere, auditie placuta si s-auzim de mine! …asta, de bine! Asa. Si inainte de-a pune lacatul, inca o muzichie pe gustul fin al subsemnatului. (hihi!)
Circlesquare – Hey You Guys (un electro-duo cu origini canadiene, stabilit in Berlin si recent descoperiti – urmare a unui mix de-al lui Andy Weatherall – nenea responsabil cu muzichia celor de la Primal Scream (printre altii)). Albumul experimental (Songs About Dancing & Drugs) merita savurat in solitudinea casei, cu o pereche buna de casti.
Incasator mai bun ca Basescu n-am vazut. Poate doar Lucian Bute sa primeasca asa de bine iar spre final sa fie in stare sa puna adversarul la podea. Cu toate televiziunile asmutite asupra sa, Baselu s-a tinut tare pe pozitie. In toata agitatia asta a contat foarte mult si jocul contra-candidatului care – la o adica, nu a fost decit o mimare palida a ceea ce ar fi trebuit sa fie intruchiparea unui spirit bataios si gata sa intoarca spontan replica zeflemistului din corzile portocalii. N-a fost sa fie asa, ba din contra – MG s-a innodat in propriile-i gesturi, sfirsind prin a ingenunchea penibil.
Gestul care i-a siderat pe multi dintre analisti a fost fara indoiala tainica vizita nocturna la numitul SOV. Nu conteaza cit de alb si imaculat esti sau cit de nevinovat e taticul FNI-ului (presupunind ca varianta asta ar exista) – ideea bine insurubata in mentalitatea electoratului este una buna si simpla: SOV + Patriciu = evil doers. Reactiile staff-ului la auzul pataniei impricinate au spus totul: in necunostinta de cauza cu privire la vizita sus-titrata Johannis a ramas inmarmurit, Antonescu a inghetat cu un zimbet ce degaja mai degraba o jena vizibila iar Dinescu si-a pus miinile in cap. Parca transpira din toti intrebarea “pe cine am venit noi sa sustinem azi?” Pentru noi, astia de pe margine era elementar: cind stii ca Basescu sta pe tine cu ochii ca pe butelie, asteptind cea mai mica schiopatare ca sa sara la beregata, de ce ii dai dom’ne prilejul sa te atace? Pagubos masochismul, sa mor de nu!…
In final s-a votat cu ura, s-a votat din ura – ‘functie de parti, iar la final jumatate plus 0.6% din alegatorii cu drept de vot l-au luat in brate pe marinar. A nu se intelege gresit ca cealalta jumatate a fost literalmente ‘ciuruita’, cum se trimbita azi-noapte. Dar de respect de la centru nu ma astept; nu m-am asteptat in ultimii ani, daramite acum.
Recunosc ca si pentru mine a fost un vot emotional, chit ca ma despart citeva mii de km de granitele tarimului de obirsie. Intr-un raspuns scurt adresat jupinului Mage care argumenta eliminarea votului pentru cei stramutati din tara de mai bine de doi ani, am reafirmat cele de mai sus si-am adaugat: beneficiind (zic eu) de cel putin o minima informare cu privire la mediul politico-social din Romania si stiind ca deciziile de la tzentrum ii privesc si in mare masura ii afecteaza pe ai mei ramasi acolo, avind la indemina instrumentul votului nu pot sa nu il exercit; dar nu relaxat ci cu speranta ca daca pina la momentul actual situatia nu a decurs asa cum mi-as fi dorit, de-acum inainte si-ar putea urma cursul sperat. Nu zic ca mecanismul asta intelectual e lipsit de hibe, dar acestea fiind datele si aceasta fiind mintea si potriveala mea, am actionat ca atare.
Mai departe las sa ne imbie un cintecel, ca prea a fost mult freamat in zilele ce-au trecut…
După ziua asta stătută parca e rost de nițică delectare cu un progressive sound de la Moshic. Personal aștept să apară luna asta dublul-album Sapirinion/Tubta (un CD progressive, altul chill-out). Din preview-uri promite.
Prima istorioara cu referire la fenomenul ‘Muzica’ – mai cu seama cea electronica, a cuprins mai mult enumerari ale diversilor artisti care prin ingeniozitatea lor m-au fascinat pe mine inca din frageda pruncie. Ramin ancorat in subiect si acum sper sa imi iasa o prelucrare mai fina a gusturilor, cu bataie pe elementele definitorii ale asa-numitei “muzici bune”.
Auzim destul de des “dom’le, eu ascult muzica buna.” “Dar ce e aia «muzica buna» in acceptiunea dumitale?” “Pai, nu stiu, uite – de exemplu Tracy Chapman.” “Ce-i ala – baiat sau fata?” “Peu importe, stimabile… Cinta bine, asta conteaza.” “Ai dreptate, dar mie nu-mi place.” “E treaba ta! Asta inseamna ca muzica nu e buna?” “Ba… iti respect parerea, dar mie nu imi place muzica aia; e prea lalaita, e pentru adormiti, plingaciosi.” “E, mprţ! Bine ca esti tu dastept!” [...] “Da’, ia zi – tie cine-ti place cum cinta? Da-mi un exemplu de trupa care pentru tine cinta bine.” “PIL.” “Ce pil? Pil Collins?” “Nu, bre – PIL. Public Image Limited.” “N-am auzit in viata mea de ei.” “Da’ de Sex Pistols ai auzit?” “Bolnavii aia?” “Da. God shave the Queen…” “Da, ma, ii stiu.” “E, PIL astia sint proiectul lui Rotten dupa ce s-a terminat cu Sex Pistols.” “…” “N-am cu cine…”
Leftfield feat. Johnny Rotten – Open Up
Incep cu un ‘daca’: daca m-as fi nascut prin 1960 si as fi avut acces la toata miscarea synth-pop din Europa de Vest atunci gusturile mi-ar fi evoluat cronologic, pe masura dezvoltarii fenomenului. Dar m-am nascut mai tirzior, cind synth-pop-ul intrase deja pe panta comerciala care l-a scos in cele din urma de pe podium, lasind loc muzicii disco si slagarelor goale de miez. Cu toate astea, influentele mele isi au radacini mai batriioare.
Istoria ne invata ca prin 1975 Kraftwerk au avut prima lor performanta live in Liverpool iar de-atunci totul a luat o intursatura cu totul neasteptata. Andy McCluskey – care la vremea aceea experimenta un sunet rock, a spus ca acel concert a reprezentat pentru el “prima zi din restul vietii sale”. Asa se explica evolutia OMD catre un sunet sintetic, dominat de… sintetizatoare. Iar OMD nu au fost singurii; i-au urmat tinerii programatori care in ‘77 au format The Human League, dadaistii de la Cabaret Voltaire, Joy Division, Talk Talk, Visage, New Order – cu toti experimentind sunete pe atunci de neconceput. Vince Clarke & co. a mai surprins audienta underground cu joaca lui pe sintetizatoare, iar mai tirziu Depeche Mode inainta incet dar sigur pe panta succesului. Timidul Clarke nu s-a multumit cu notorietatea asa ca a lasat mina libera celorlalti depesisti – mai cu seama Martin L. Gore care gratie imaginatiei si sunetelor experimentale a adus formatia acolo unde este ea azi.
~ nu am fost adept al curentului Depeche Mode niciodata, insa am apreciat intotdeauna sunetele lor ale caror originalitate depasea cu mult comercialismul altor brand-uri muzicale. Poate ca urmarind un videoclip ori sorbindu-i din priviri in timpul unui concert mare parte din audienta isi concentra atentia asupra versurilor, inflexiunilor vocale ale lui Gahan sau excentricitatea lui Gore. Mai autist din fire (ce sa zic si eu!?), ramineam cu urechile tintuite la ritm si perfectiunea notelor muzicale. Eram fascinat de ritimicitatea matematica a sunetelor emise de acele aparate care umpleau scena si care printr-o (aparent simpla) stimulare digitala emana ceva nemaiauzit pina atunci. Asta m-a imbiat in mare masura si inspre lectiile de pian pe care le-am urmat – pentru o foarte scurta perioada (2 ani) dar care mi-au lasat un impact profund. In continuare, odata pus in fata scenei de pe Lia Manoliu in 2006 am lasat timpanele si ciocanelele sa se dezmierde iar admiratia s-a intins pe toata durata concertului. Si am fost multumit sa vad ca pina si d-ra din dreapta subsemnatului (A, sper ca esti bine, sanatoasa, ceea ce-mi doresc si mie! – care nu facea nici ea parte din tagma ‘depesistilor’ a ramas la fel de placut surprinsa de prestatia ‘veteranilor’. ~
Sint convins ca toata muzica lucreaza mai cu seama la nivel subconstient. Putini sint cei care se lasa dusi de mesajul versurilor pina-ntr-acolo unde sa inceapa sa exclame “dom’le, le zic bine baietii astia. Le dau cu tifla politicienilor.” Pentru ei s-a inventat hip-hop-ul, cu sunete repetitive ca sa le poata retine oricine. (din toate ritmurile rap/hip-hop imi place una-singura-bucata-melodie, recunosc, si anume – Beastie Boys – Three MC’s and one DJ) Pentru restul, ii dam mai la vale cu doi titani: Brian Eno si David Bowie. Aparent fara legatura unul cu celalalt, dar nu-i bai – firul se impleteste pe parcurs.
Fanii Coldplay se poate s-or fi auzit ca pentru ultimul lor album (Viva la Vida…) Chris Martin & co. ar fi lucrat cu sir Eno. Sau ca a produs ‘Joshua Tree’-ul lui U2. Sau sunetul de start-up de la Windows 95. Sau niste tonuri de apel pentru Nokia. Bun, si cine-i ala? Pentru multi nu e decit un alt nume (asa cum a fost William Orbit cind a lucrat cu Madonna pe Ray of Light – de unde si ritmul alert al albumului). Pentru cunoscatori, Brian Eno e taticul muzicii ambientale. In toata discografia mondiala nu exista selectie mai potrivita pentru dolce far niente si somnique usor in dupa-amiezele ploioase de duminica decit colectia lui intitulata ‘Music for airports‘ (1978, fyi/fya). Pe unii mai slabi de ingeri asemenea abordare minimalistica i-ar trimite imediat in baie cu mina pe prima lama intrata in cimpul vizual. Slava domnului ca fanii muzicii asteia nu sint chiar atit de sensibilosi si patimasi.
Brian Eno – 1/1 (alb. Music for airports)
Anii ‘70 i-au adus colaborarea cu David Bowie – perioada in care cel din urma o cam daduse pe paie, rasinoase si prafuri moi. Sub influenta medicamentoasa au ba – nu importa, au aparut unele dintre cele mai de succes albume ale lui Bowie – mai minimaliste dupa vorba, dupa port dar inovatoare in stil (trilogia Berlin, pt ca acolo s-au realizat inregistrarile celor 3 albume). Mai departe influentele celor doi s-au intins pina la artisti din regnul techno sau punk-rock, multi aducind tribut creativitatii englezilor. Asta ma pune nitel pe ginduri… Bre, oare creierul englezesc e croit dupa alta masura decit celelalte? Cum se face ca de la ei ne vin mai toate inovatiile in muzica? Bun – de la ei si de la nemti. Care sint trasaturile/factorii ce le influenteaza indivizilor astora materialul creator? – am sa aduc in discutie aspectul asta intr-o postare ulterioara -
David Bowie – Ashes to ashes (pentru mine una din cele mai bune bucati muzicale compuse vreodata – foarte complexa pentru perioada in care a fost creata; aici intr-un live show din 2000, performanta inregistrata la 20 de ani de la prima auditie a piesei). “Contrapunctul” din Renastere perfectionat in perioada Baroc si evoluat pina in epoca moderna in care corzi prelucrate sintetic sint completate armonios de un bas de chitara funky si o cireasa vocala asezonata de D.B himself. Chapeau-bas!
Intre anii ‘70-’80 se contura curentul synth-pop. Cu Europa Libera la ureche am mai prins printre pacaneli, bruiaje, Eagle Out! Roger, chhhh! un New Order, Human League – strecurate printre slagare de mare succes de la Blue System, Abba, Boney-M si mai tot curentul disco care incepea sa ia amploare la vremea nasterii mele. ‘Yyyyyyyy-M-C-A, it’s fun to stay in the Yyyyyyyyyyy-M-C-A…” !@#$&. Asa ca atunci cind prindeam un “Come On Eileen” sufletul tresalta intr-un puseu de petrecere indusa ad-hoc. – e drept, din casa razbateau indemne mai putin vioaie: “da, ma ala mai incet, tu n’auzi?“
Dexyz Midnight Runners – Come On Eileen (genul de melodie pe care cind o auzi iti vine imediat in cap amintirea ritmului dar sa fii al naibii daca stii cine o cinta!). Unul din marile hituri ale anilor ‘80 (1982, pentru hit maniacs). Sa sara cine-o vrea, da’ daca asta nu e melodie de pus audienta pe jar si chef de dans, sa nu-mi mai spuneti mie Le Maitre!
Astea au fost ritmurile care-au dat tonul unei petreceri vestite din Bucuresti (nu, nu s-a auzit in toata urbea, dar in anturaj e mult prea cunoscuta). Bistroul Cafe de la Joie, P-ta Universitatii, la subsol. Profil frantuzesc, cupluri frantuzite, mincare frantuzita, grup de petrecareti galagiosi cu chef si voie buna. A ramas doar grupul cu pricina si muzica cu care venisera la purtator; cuplurile frantuzite aflate in cautarea sufletului pereche s-au dus cu tot cu ce-au avut mai drag si ne-au lasat sa ne destrabalam. Le cer pe aceasta cale scuze si-mi pare rau. Imi pare rau ca n-au ramas
As mai vrea sa scriu despre Yazoo, Throbbing Gristle, Joy Division, New Order, Erasure, Simple Minds, The Human League dar mi-e ca nu mai termin niciodata cu insiruirile. Pe scurt, synthpop-ul a fost o perioada in care sunetele artificiale le-au inlocuit pe cele clasice, consacrate (pina la acea vreme), dind nastere unei miscari revolutionare in muzica. Pentru prima oara sintetizatoarele au generat succes comercial, permitind unor trupe sa atinga statutul de staruri mondiale, in timp ce altele – preferind sa experimenteze in continuare au ramas mai mult sau mai putin in anonimat sau in discutiile unor anturaje intime. Depeche Mode e exemplul clar de trupa synth-pop ajunsa pe culmi inalte, alaturi de Erasure, Pet Shop Boys si New Order. Dar nici una dintre ele nu are acum succesul pe care l-a inregistrat la debut. Gusturile s-au diversificat, la fel si genurile muzicale. Sa spun ca as spera intr-un reviriment al stilului? Nu cred ca ar fi potrivit. E mai cuminte sa lasam progresul sa-si urmeze bunul mers, in speranta ca mintile luminate aflate acum in plamadeala, odata inmugurite vor reusi sa iasa la iveala cu placeri nebanuite pentru fanii sunetelor prelucrate cu migala.
The Human League – Tell Me When
…iar pe final o mostra de la Simple Minds care, desi asociati mai degraba cu miscarea New Wave au scos la un moment dat niste piese de-a dreptul remarcabile pentru perioada synth-pop.
Toamna capricioasa… Nici prea-prea, nici foarte-foarte; acum e soare, imediat se burzuluieste si-i da cu stropseala, se fac 5 grade, te cuibaresti in casa sub paturica, iei o cartulie in mina, cafeaua cu lapte in cealalta, si-apoi dai play la fiecare in parte.
Thom Yorke vine cu un extras de pe soundtrack-ul New Moon (filmul ‘cela cu bampiri tinerei) – un sound asemanator bucatelelor de pe In Rainbows; pare un ‘left over‘ care n-a mai incaput pe disc dar calitatea nu e discutabila. Un ritm trip-hop cu sintetizatoare si sunete ambientale care te transpun undeva departe, departe di tat…
Cu Flowersam facut cunostinta foarte recent – sint 4 neni din Suisse Romande influentati de Air/Coldplay si intreaga miscare brit-pop – iar asta se vede in bucatica de mai jos. Este poate cea mai buna piesa de pe albumul lor de debut – restul pieselor fiind mult prea comerciale pentru gustul meu.
Inchei intr-o ambienta rarissima cu Piano Magic – pentru cine are rabdare sa asculte oceanul, marea, vocile pret de 20 de minute recompensa e pe masura, mai cu seama incepind cu minutul 7 incolo.
Nici nu stiu de unde sa incep; de la caracterizarile pe care le-am auzit – privitoare la Je si preferintele mele muzicale, ori despre cum ii gasesc eu pe ceilalti semeni, in functie de preferintele lor muzicale. Mai bine s-o iau catinel, cu inceputurile muzicii care mi-au gidilat mie urechile intr-un mod placut. A, si inca o chestie: fiind un subiect atit de vast (“Muzichia“, carevasazica), ii voi dedica mai multe parti. Cite? Pai avem asa: electronica experimentala din ‘70-’80 cu Kraftwerk, Brian Eno, David Bowie, Depeche Mode completata de minimalismul lui Yannis Xenakis, apoi ambient dub-ul celor de la The Orb, dream-pop/shoegaze-ul lui Cocteau Twins, punk-ul lui PIL (Public Image Ltd.), post-punk-ul Swans, revolutia rave condusa de Dune, RMB (o trupa aflata cu mult inaintea vremii), Marusha, Scooter, Westbam, U96, electronica fratilor Hartnoll (aka Orbital), pionieratul big-beat (Prodigy, Chemical Brothers, Propellerheads), industrial-EBM-ul lui Front 242, Cabaret Voltaire, trance-ul impaciuitor al lui Chicane iar mai tirziu evolutia inspre progressive-house (James Holden, Sasha, James Zabiella), IDM-ul marca Aphex Twin, Autechre si mai incolo obscuritatile moderne (Clark, Fuck Buttons). Printre ele mai vreau sa strecor un Bonobo, Four Tet ori Sofa Surfers cu nu-jazz/downtempo/chill-out/up-beats/percutie, niste rock-instrumental de la The Album Leaf, Near the Parenthesis si Lymbyc Systym iar la sfirsit citeva cirese by Plaid si Boards of Canada. Barocul va avea un tratament aparte in toate astea.
Nu e intreprindere lesnicioasa, dar e ambitioasa. Putin curaj completat de ambienta pe masura, si sa purcedem!
Kraftwerk – Computer Liebe
Nu am pretentia ca beneficiez de o memorie infailibila precum Mark Twain care isi aducea aminte pina si de prima sa minciuna, dar cind vine vorba de primele muzichii care mi-au zguduit timpanul si de la care am ramas cu impresii deosebite – ei bine, aici bag mina in foc ca a fost vorba de Kraftwerk. Era prin ‘85 – ‘86, pe cind experimentam cu pick-up-ul alor mei; eram fascinat de pitigaiala vocilor la o simpla invirteala mai iute a discului. In spiritul dezvoltarii personale si aflare a unei ocupatii sanatoase, au urmat lectiile de pian. Factorii de mediu potrivnici (una bucata pianina ce trebuia achizitionata negresit = 29,000 Lei; un salariu, editia ‘86 ~ 2000 Lei/luna) au pus frina progresului dupa doi ani de acomodare cu gamele, cheile, notele si partiturile. Dar asta n-a stopat pasiunea deja inradacinata, asa ca tinarul vlastar si-a continuat sapaturile dupa melodii fascinante, care la vremea aceea si in atare conditii erau foarte greu de procurat. Stim cu totii ce ni se servea: slagare despre dragoste si iubire neimplinita sub bagheta lui Marius Teicu ori Florin Bogardo, iar o aparitie Angela Similea la TV era un eveniment notabil. Printre pacaneli si bruiaje mai razbateau rareori cite-un Neu!, Giorgio Moroder ori Gary Numan prin bunavointa Europei Libere si a altor posturi Vestice. Nenumarate casete audio cu Maria Tanase, Irina Loghin si-au gasit astfel alte utilitati sub indeminarea odraslei – avind acum gusturi pentru un soi de sunete care in comparatie cu cele ale orchestrei Radio de pe General Berthelot aduceau – pentru urechea neantrenata – mai degraba cu piuieli decit cu ‘melodie si armonie’.
Gary Numan – Cars – 1979 (remixat si de Armand van Helden in urma cu vreo 7, 8 ani si redenumit “Koochy” iar mai nou – 2009, de catre Chicane – Hiding All The Stars – un efort cel putin jenibil din partea lui Bracegirdle care a decazut enorm de la Saltwater incoace)
Dupa boom-ul si avalansa de informatie datorate caderii rejimului a inceput modelarea. De ce zic ‘modelare’: avind acces la atitea si-atitea resurse, trebuia sa fii cit mai selectiv. Nu am sucombat torentului de prostii cu care ne bombarda noua mass-media iar mai tirziu, cind am ajuns sa constientizez cit de cit efectul alegerilor mele am inceput sa fiu chiar foarte pretentios. Pina la ‘pretentii’ a fost insa ‘nebuneala’ rap. Nu mai stiu prin ce filiera mi-a parvenit o inregistrare cu Afrika Bambaataa, primele acorduri breakbeat/electro-funk cu care am facut cunostinta – pesemne aduse cumva “pe sub mina” de la “cineva care s-a intors de dincolo”. Eram… wow! DJ Kool Herc (care aparea mai tirziu si pe Electrobank-ul Fratilor Chimici, despre care o sa aduc aminte mai incolo) a fost o alta mare influenta in dezvoltarea break-beat-ului; mi-a parut rau ca traind inca intr-o relativa izolare n-am ajuns sa am acces la astfel de inregistrari decit mai tirziu, cind gusturile se cam cizelasera.
Cocteau Twins – Blue Bell Knoll (avertisment: firisoarele de par vor suferi oaresce stimulari aici, de altfel inevitabile)
Un aport notabil la formarea gusturilor si dezvoltarea simturilor a avut si nou-aparutul canal TV Super Channel. Pina la 8 fara un sfert – cind trebuia sa plec la scoala, mai ciuleam urechea la un Orchestra Manoeuvers in the Dark (Enola Gay, Sailing On The Seven Seas, Pandora’s Box – ca sa aduc aminte doar de citeva) iar apoi plecam dezamagit, cu gindul la “cine stie ce melodii or mai da astia!…” Au aparut casetele. In cartier se dusese vorba ca “alea originale” au o emblema aparte (nu mai stiu ce simbol se gasea pe ele – o coroana, ceva de genul), asa ca banii de cornuri si-au gasit o destinatie mai ‘cuminte’. Erasure (Oh, L’amour; Always; Love To Hate You) si Pet Shop Boys, The Shamen (Ebenezeer Goode, poate cel mai cunoscut single) iar mai apoi un Depeche Mode primit la schimb cu o colita de timbre au intregit mica dar promitatoarea colectie – acum ordonata frumos intr-un sertar. In toate astea am avut norocul si aprecierea ca grupul nostru de prieteni – la vremea aia cu totii de virste similare (10, 11 ani) impartaseam aceeasi fascinatie in ceea ce priveste muzica. Unii dintre noi erau mai rebeli, altii mai domoli, citiva se luau dupa noi iar ceilalti ne ignorau. Atunci s-au format personalitatile.
Ziceam ca dimineata incepea cu Super Chanel. In restul orelor continuam cu VIVA iar noaptea tirziu (mai cu seama in weekend), cu MTV Chill-Out (pe vremea cind MTV difuza muzica). VIVA a ajutat masiv la promovarea (pe atunci) a fenomenului rave & techno. Inainte insa de a ajunge la galopul nebunesc al basilor nemtesti/olandezi trebuie sa mai revin putin la rap-ul din the Us of A. “Can’t Touch This”, taa-na-na-na.., ta-da.., ta-da, can’t touch this!, si şalvarii lui bufanti care defilau de la stinga la dreapta ecranului. Ma amuza teribil baiatul ala, iar la talmacirea numelui (“Ciocan”) am inceput sa-l ironizez si mai abitir. Imediat dupa el incepea Infooormer, You know say daddy me snow me-a (gonna) blame / A licky boom-boom down, al carui efect imediat era de a te apuca cu mina de turul pantalonilor si a incepe sa fredonezi acelasi refren dupa ureche (lyrics-urile nu prea erau la indemina). Cit timp erai la masa cu familia, auzeai primele acorduri ale lui Snap (Rhythm is a Dancer), la care ti se dadea inevitabil scutire pe toata perioada difuzarii.
In tot acest timp ignoram cu buna-stiinta toate celelalte elemente care in ochii si urechile ascultatorilor obisnuiti ar fi trecut drept “sunete normale, umane, nu zapaceli”. Abba ma deranja teribil, mi se parea (si mi se pare) cheesy rau de tot, Queen n-a fost nicicind pe placul meu (duetul din “Barcelona” este exact tipul de sunet pe care il asemuiesc cu preferintele de azi ale intelectualitatii de salon (fani Santana, Sarah Brightman, Bocelli – adica a “ceea ce li se serveste”), iar regretatul MJm-a surprins cu doar doua melodii (Billy Jean si Beat It); din Billy Jean am remarcat chitara-bas de la inceput, care da tonul intregii melodii insa mai mult de atit trebuie sa spun ca muzica lui nu rezoneaza nicidecum cu timpanele mele. Mai departe, fara a supara vreun privitor/cititor din mina de obisnuiti ai hermeticii, am sa ignor in totalitate numele urmatoare: Guns’n'Roses, Metalica, Cannibal Corpse, Nirvana, Bon Jovi, Aerosmith & Co., din lipsa rezonantei. Din insiruirile de la debutul postarii e lesne de inteles unde imi sint radacinile.
Ceea ce am sa punctez in urmatoarea parte va fi influenta fiecarui stil muzical in parte asupra personalitatii – nu neaparat a subsemnatului cit si a celor cu care am intrat in contact si cu care impartasesc preferinte similare – si mai ales daca se poate aprecia un om in baza aspectelor ce tin de audibile. Pina acum m-am limitat la enumerari; ma voi ajuta de ele (trupe, stiluri, etc) si in cele ce urmeaza, insa voi fi cu emfaza pe elementele care (cel putin in ceea ce ma priveste) m-au atras pe mine inspre muzica electronica. Totodata – ce ne deosebeste pe noi de ele, si de ce ele nu sint asa de mari amatoare de piuieli. Pe cind noi… in fine. Voi ajunge si la concertul Depeche Mode in Romania, insotitoarea mea draga de-atunci, experienta cu concertele drum’n'bass live si petrecerile underground.
- asta ma ajuta si pe mine sa-mi structurez citusi de putin ideile; vad bine ca pe masura ce elaborez scriitura, subiectul isi largeste conturul si tot avansind asa, imi e teama ca n-am sa reusesc sa cuprind aici toate cite mi-am propus -
Chicane – Red Skies (de pe vremea cind omul avea inspiratie)
de-o buna bucata de vreme am indreptat antena inspre un post de radio din Lausanne – Couleur3 (fiindca a fost al 3lea post de radio infiintat in Suisse Romande; similar cu postul TV M6, remember? la 6-ieme chaîne de TV metropolitaine, asta din ciclul “stiati ca?…”). imi suna in urechi aproape in fiecare zi (couleur3.ch) si ofera de departe cea mai buna selectie de stiluri muzicale (pop-rock/brit-pop/alternative/indie/electronica/down-tempo) intilnita pina acum. highly-recommended biroticilor care pot strecura si-o pereche de casti. pentru francofonii care disting si nuantele limbii, cascati urechea la interemezzo-urile din timpul emisiunilor. strecoara elvetienii niste dume… exemplu de spontaneitate pietonala:
Q: Comment resoudre le problème de la famine dans le monde?
A: Errr… il faut arrêter de manger. <jingle>, si-apoi sa cinte muzichia:
Bibio – Ambivalence Avenue: din cind in cind rasar capodopere, iar gaselnita indie/electronic/acustic/experimental a englezului de la Bibio (aka Stephen Wilkinson) imi pare a fi de departe cel mai rasarit album de anul asta. aparut sub eticheta celor de la Warp care i-au mai pastorit pe alde Aphex Twin, Boards of Canada, Clark, Squarepusher, Autechre (amongst many). genul de album caruia trebuie sa-i acorzi mai multe auditii si care mai apoi iti ramine intiparit in minte (ma trimite cu gindul la In Rainbows pomenit acum citeva zile, care a trecut prin acelasi indelungat filtru acustic)
Radiohead vad ca se integreaza repede si bine in comunitatea file-sharer-ilor. recent, ultimul lor single a fost urcat de catre chiar domniile lor pe torente, ca sa nu mai stea lumea sa copieze, etc, etc… 1075 de seederi la momentul descarcarii single-ului de catre subsemnatul. (nota: simpatic .nfo-ul din torent)
In Rainbowsl-am descarcat si eu la momentul aparitiei direct de pe site-ul trupei, dupa ce am achitat nici mai mult, nici mai putin de 0£ (zero). l-am ascultat, iar acum am CD-ul cu tot pachetul – 16 EUR – profitul trupei, pen’ ca merita cu virf si indesat. ba chiar mai mult de-atit!
umbla zvonul ca baietii ar concerta anul asta si prin Romania. deocamdata e doar o vorba la nivel de wishful thinking. mai stii?!…
