somnique usor

Incasator mai bun ca Basescu n-am vazut. Poate doar Lucian Bute sa primeasca asa de bine iar spre final sa fie in stare sa puna adversarul la podea. Cu toate televiziunile asmutite asupra sa, Baselu s-a tinut tare pe pozitie. In toata agitatia asta a contat foarte mult si jocul contra-candidatului care – la o adica, nu a fost decit o mimare palida a ceea ce  ar fi trebuit sa fie intruchiparea unui spirit bataios si gata sa intoarca spontan replica zeflemistului din corzile portocalii. N-a fost sa fie asa, ba din contra – MG s-a innodat in propriile-i gesturi, sfirsind prin a ingenunchea penibil.

Gestul care i-a siderat pe multi dintre analisti a fost fara indoiala tainica vizita nocturna la numitul SOV. Nu conteaza cit de alb si imaculat esti sau cit de nevinovat e taticul FNI-ului (presupunind ca varianta asta ar exista) – ideea bine insurubata in mentalitatea electoratului este una buna si simpla: SOV + Patriciu = evil doers. Reactiile staff-ului la auzul pataniei impricinate au spus totul: in necunostinta de cauza cu privire la vizita sus-titrata Johannis a ramas inmarmurit, Antonescu a inghetat cu un zimbet ce degaja mai degraba o jena vizibila iar Dinescu si-a pus miinile in cap. Parca transpira din toti intrebarea “pe cine am venit noi sa sustinem azi?” Pentru noi, astia de pe margine era elementar: cind stii ca Basescu sta pe tine cu ochii ca pe butelie, asteptind cea mai mica schiopatare ca sa sara la beregata, de ce ii dai dom’ne prilejul sa te atace? Pagubos masochismul, sa mor de nu!…

In final s-a votat cu ura, s-a votat din ura – ‘functie de parti, iar la final jumatate plus 0.6% din alegatorii cu drept de vot l-au luat in brate pe marinar. A nu se intelege gresit ca cealalta jumatate a fost literalmente ‘ciuruita’, cum se trimbita azi-noapte. Dar de respect de la centru nu ma astept; nu m-am asteptat in ultimii ani, daramite acum.

Recunosc ca si pentru mine a fost un vot emotional, chit ca ma despart citeva mii de km de granitele tarimului de obirsie. Intr-un raspuns scurt adresat jupinului Mage care argumenta eliminarea votului pentru cei stramutati din tara de mai bine de doi ani, am reafirmat cele de mai sus si-am adaugat: beneficiind (zic eu) de cel putin o minima informare cu privire la mediul politico-social din Romania si stiind ca deciziile de la tzentrum ii privesc si in mare masura ii afecteaza pe ai mei ramasi acolo, avind la indemina instrumentul votului nu pot sa nu il exercit; dar nu relaxat ci cu speranta ca daca pina la momentul actual situatia nu a decurs asa cum mi-as fi dorit, de-acum inainte si-ar putea urma cursul sperat. Nu zic ca mecanismul asta intelectual e lipsit de hibe, dar acestea fiind datele si aceasta fiind mintea si potriveala mea, am actionat ca atare.

Mai departe las sa ne imbie un cintecel, ca prea a fost mult freamat in zilele ce-au trecut…

Lymby Systym – …so we can sleep

plai de dor

Plai de dor si duca. Duce-te-ai…

Ca am plecat nu mai e de mult e o noutate, si nici nu mai trimbitez pe-aici care mi-au fost motivele. Altele sint ofurile mele acum ca sint departe de tara.

Chiar inainte de a pleca purtam o conversatie cu o amica, in care – printre altele, aflind ca urmeaza sa parasesc plaiurile natale, m-a intrebat: “[...] si, pleci asa singur? Nu ti-e frica?” Am vrut sa o intreb si eu pe ea daca nu ii e frica sa ramina, insa am preferat sa-i raspund sec si impasibil “Nu.” Si chiar nu imi era. Ajunsesem la limita superioara a rezistentei si, in plus, principalul motiv de duca a fost o totala neadaptare la mediul tumultuos care incepea sa se deseneze pe suprafata bucuresteana. Adauga la asta un strat de politica si economie mai degraba paguboasa, un parvenitism al tinerilor ajunsi in corporatii care ma imbufna peste masura, o… na-ti-o frinta, ca iar ma apuca.

[...]

Cred ca a trecut 1 an pina sa revin in Romania si sa am un rendez-vous cu prietenii mei din capitala. Pesemne ca degajind un soi de vioiciune nu mica mi-a fost surprinderea cind alti doi m-au abordat – mai intii nesiguri iar mai incolo din ce in ce mai convinsi, spunindu-mi ca si pe ei ii macina ginduri de stramutare. Mie, motzul cocotat in virful pomului, mi-a tresarit inima de bucurie! “Ba, bravo voua! Veniti, ingrosam rindurile emigrantilor.” A trecut o luna, doua, trei, sase, un an, doi si tinerii mei tot n-au plecat din tara. Unii s-au resemnat cu actuala stare de fapt si nu mai au asteptari de la nimeni si nimic iar altii si-au pierdut increderea in angajatorii din Vest (“…nu te baga nimeni in seama, am trimis ‘j de siviuri“, etc). N-a zis nimeni ca e simplu. La urma urmei si premeditarea mea a tot durat vreo 10 luni – 1 an de prospectare intensa pina la momentul “bilet avion – one way“.

Inevitabilul s-a produs, iar cu el au venit si alte neajunsuri (pentru ca – nu-i asa, nu se poate sa-i dai omului prea mult bine). Relatiile amicale – de la strinsoarea in care se tineau odinioara au ajuns incet incet sa mai slabeasca; ce faci in cazul asta? Arunci vina pe distanta. Comunicarile prin messenger, asa goale de miez cum sint mai au totusi meritul ca intretin relatia. O intretin dar n-o consolideaza. Cred ca teama multora care isi doresc sa plece dar nu o fac este data de simpla dar macinatoarea intrebare: oare plecind, nu pierd mai multe decit daca as ramine aici? Nu poti trai cu inima la distanta. Viata asta asa inregimentata in compromisuri cum e ea, te mai “mingiie” cu cite-o ghioaga in moalele capului, da cu tine de pamint, te trezesti, te dezmeticesti si-o iei de la (alt) capat. Asa e-n tenis, spune Caragiu…

Luind o decizie cu impact mare asupra propriului mers trebuie sa-ti asumi citeva riscuri. E inevitabil. Apoi, odata intrat in hora, bunul simt si ambitia personala trebuie sa dea tonul viitoarei directii de dezvoltare; stiind ca ai luat o hotarire majora, mai departe tine de tine sa faci sa iasa bine toata aventura asta. Iar odata cu plaiuri noi vin si oameni noi, si intimplari noi. A boscorodi insa obirsia este mai degraba apanajul mirlaniei si neam-prostiei – neajunsuri de care am vrut sa scap; a o critica pertinent tine de alta croiala. De aceea ori de cite ori simt ca acolo, unde au ramas ai mei lucrurile inca nu intra pe un fagas normal, nu am cum sa nu ma zburatacesc si sa cricnesc cind vad vreo nedreptate ori o delasare. Asa ca voi mentine abordarea

[...]

Astazi se serbeaza ziua Romaniei. Nu sint genul patriotului (ce-i drept, definitia difera de la un individ la altul) – desi am arborat acum stindardul la balconul hermeticii. Cred ca si chestiunea patriotismului la noi e mai apropiata de cele sfinte, asa cum imi spunea odata un mosneag simpatic: “dom’ne, zice, eu sint credincios.” – pauza lunga – “Dar nu sint bisericos.” Si mai lua un clondir de ‘dicament.

Hai ai nostri! La multi ani!

recunoasteti personajele?

mersi mult, Diana!

drums and bass and punk and rock’n'roll

The Drums – Submarine; Cure meets Joy Division, Grizzly Bear, etc. Sunet molipsitor inca de la primul acord de chitara. de urmarit evolutia tinerilor.

si daca tot am inceput in ritm alert, sa mai mentionez ca s-a gatat si concediul. 2 saptamini de zbenguiala pe plaiurile de bastina presarata cu un festival, un concert, o berica, doua, trei – cine mai tine cont? a fost bine atit cit a fost. vorba ‘ceea – o saptamina nu ajunge, doua sint prea multe.

la treaba!

improvizatii

un pian statea cuminte linga Millenium Bridge, vazindu-si de treaba lui, fara sa deranjeze pe nimeni. o singura inscriptie imbia parca la tulburarea linistii: “Play Me, I’m Yours”. lumea isi vedea de mersul ei, iar din cind in cind unii intorceau capetele minunindu-se de neobisnuita aratare. pina cind o fatuca isi lua inima in dinti, trosni degetele si se apuca sa cinte primele acorduri din <<Ain’t Misbehavin’>>.  megapixelii incepeau sa inregistreze performanta.

fatuca a plecat, iar pianul a ramas acolo, pentru alti insi dornici sa iasa din amorteala.

Luke Jerram, un artist originar din Bristol, impreuna cu Sing London – o organizatie non-profit, au impinzit Londra cu 30 de pianuri menite sa-i scoata pe oameni din inclestarea urbana si sa ofere semenilor citeva ritmuri varatice. pinze albe pentru creativitatea tuturor, artistul dixit. fiecare instrument e la locul lui – in fata Natural History Museum, pe Portobello Road, in Leicester Square si in curtea catedralei St. Paul. nici unul nu a fost vandalizat, iar oamenii isi cedeaza cuminti locul unul celuilalt pentru a se juca.

daca-i vara si caldura, atunci e rost de voie buna, relas si dolcefarniente, nu neaparat in ordinea asta, dar musai de bifat. asa ca ma retrag si eu pentru 2 saptamini, sa-mi fie de bine – multumesc!, timp in care o sa-mi acomodez ochii cu privelisti diferite – altele decit cele din monitor.

Jose Padilla – Adios Ayer

Pax, vobiscum

in seara asta, brusc, trebuie sa ne aducem aminte ca “sigur exista ceva acolo sus, si are grija de noi, si ne pazeste, si ne mingiie pe crestet”, ca asa zice popa si daca zice popa trebuie sa-l si credem pentru ca daca nu l-am crede am parea pacatosi in ochii lumii iar asta cu siguranta nu ar da bine, asa ca sa fim buni, ascultatori, mironositi si sa ne aducem aminte de toti prietenii si dusmanii nostri. <ding! dong!> – zgomot de clopote

pina si justitia a decis dupa 3 respingeri ale apelurilor ca la al 4lea sa puna stampila pe ‘eliberare’  si sa slobozeasca infractorii in vinerea a’ mare. (a cui eliberare – nu mai zic, pentru ca am promis ceva in urma cu citeva postari)

“vinovatul” cu toata smerenia asta nu trebuie sa ramina nepedepsit, iar dovada de mai jos sta marturie pentru dreptatea care s-a facut cu ocazia sarbatorii pascale. that wascally wabbit! na, ca ti s-a infundat! degeaba stai speriat cu ochisorii tai mari si umezi – nu mai impresionezi pe nimeni!

gata, vine miezul noptii, se da drumul la spartul ouţelor – sa ne traiasca apropiatii si sa-i vedem cu bine atunci cind i-om intilni!

bonus, pentru copiii cuminti: Easter Yeggs

…si pentru ca si noi sintem oameni din popor si tinem cu sarbatoarea, s-o cinstim cum se cuvine cu o licoare dulce la care asezonam un desert, pentru ca altcumva ii piere toata naturaletea gustului.Velhotes Fine Tawny, un vinisor de Porto plamadit in butoaie de stejar timp de 4 ani si scos la lumina intru ambetarea simturilor amatorilor de licori fine (dupa cum ii zice si numele).

norii s-au cam scuturat…

Brasovul cu Poiana lui in prima zi dupa Craciun

asa mai merge, nu?

joie de vivre

mai e un pic, un piculica, putin de tot si vine vacanta. de iarna.

“ce faci in vacanta?”

“ma duc acasa.”

“si, cum petreceti?”

“mincare multa, beutura, scoate tata gogonelele si varza, taiem porcul, facem cirnati, sarmale, belsug, ce mai!”

“belfer!”

“curat belfer.”

pe buna dreptate – ce, nu se lafaie romanul cu prilejul Craciunului si-al Revelionului? dupa ce un an intreg a strins din fese, acum, pe buza toboganului care-l arunca in urmatorul an calendaristic tine sa-si ia rasplata – cum altcumva decit asa cum l-a invatat Scriptura – bucurindu-se de toate cite i-au lipsit peste an. e bine, e rau? nu stiu, nu sint din Bucuresti, nu-mi dau cu parerea.

despre anul nou imi aduc aminte cu aproximatie un citat din Mark Twain, care spunea ca “aceasta institutie inofensiva nu are nici un folos imediat, in afara de acela ca reprezinta o scuza pentru betivii promiscui si telefoanele amicale din miez de noapte, asa ca va doresc sa va bucurati de ea, cu larghetea potrivita maretiei ocaziei”.

pina la decolare mai sint doar 4 zile, asa ca daca nu mai poposesc pe-aici pe blog ramin gindurile bune si speranta ca de criza asta financiara o sa petrecem si mai abitir, pentru ca asa ne sade bine – cind altii fac economii, noi investim! spirite practice la urma urmei.

norocel!

adiacent zilei Armatei sta praznicul lui Dimitrie, izvoratorul de mir de la Tesalonique, iar concomitent cu ziua armatei sta bine mersi taica, cu ai lui 52 de anisori batuti pe muchie, partea lui pe anul in curs, ca-i generos.

La Multi Ani, Dumitru, la multi ani taicule si sa te tie ‘al de Sus vesel si voios, asa cum sade bine oricarui musteriu de sama!

voie buna!