Un parteneriat intre Samsonite si Micro-Mobility (Germania) a nascocit gaselnita asta moderna, comoda si mai presus de toate – fun! ~ Samsonite Trolley Luggage ~
Deindata ce apar mai multe detalii legate de pret imi pun finantele la bataie. De-abia astept sa fac slalom prin aeroport, weeee! 
O postare varatica intr-un sezon tomnatic.
Bag sama ca in ultimele luni niscaiva postari de-ale hermeticii au fost mai rasarite – drept urmare productia de click la link in toamna asta a fost peste asteptari. Ce zic eu ‘asteptari’… mai degraba “surprindere”. Ce se intimpla si de unde atita mirare: o serie de cuvinte cheie dau la cautarea internautului rezultate relevante cind vine vorba de ‘Cip si Dale‘, “Gay Test“, “Freiburg, Germania” – coltisorul idilic din Padurea Neagra (asa cum il intitulasem intr-una din postarile anterioare) si, nu in ultimul rind – “despre Elvetia“. Despre toate astea mai la vale, intr-o lamurire amanuntita.
La “Cip si Dale” inteleg – poate mai sint parinti ori copii in cautare de DVD-uri cu rozatoarele. Brava lor! Cind dau cu ochii de scriitura mea, numai desene animate nu sint acolo… Remember: la vremea aceea aduceam vorba despre protestul impotriva Cipului - intimplarea din Bucuresti cind au sarit nerozii si-au protestat impotriva biometricelor. In fine…
“Gay Test” insa ma pune pe cu totul alte ginduri, unele mai colorate decit celelalte. Postarea initiala cu titlul sus-mentionat prezenta o imagine cu citeva nemtoaice imbracate in straie traditionale specifice Oktoberfest-ului iar scopul era sa testeze reactia privitorului: pica ochii pe decolteu sau pe halbele mari din mina fiecarei d-re? Hai sa fie si-un lup mincat de oaie si sa zic ca imboldul initial al curiosului care gugaleste dupa un ‘Gay Test‘ este strict legat de bere.
“Freiburg, Germania“. Ei bine, aici e alta caciula. Pe mine unul vizita la fata locului m-a surprins in mod placut, chiar foarte placut, atit de placut incit inlauntrul meu a ramas dorinta de a ma asterne cumva, cindva in locsorul acela cuminte, ordonat si curat din sudul Germaniei. Departe de mine a considera ca scriitura a avut un asemenea impact incit gura lumii a ajuns acum sa raspindeasca vestea existentei unei oaze neprihanite in mijlocul Padurii Negre. Insa pentru cei care se mai lasa minati de Google pe calea Freiburg-ului (si care bineinteles talmacesc limba Romana), mai spun una despre zona cu pricina – nu doar din nevoia de-a umple spatiul ci pentru a trasa o concluzie mai clara postarii anterioare. Iar pentru asta fac apel la linia Rottweil-Löffingen-Freiburg apoi directia Elvetia cu halta in Basel, Zürich, Berna, tragere de suflet in Neuchâtel iar mai la urma inca o alergatura pina in Geneva. Suna bine? Sa purcedem repede, repejor ca-i postare lunga.
Dupa cum se observa ne aflam in plin parc natural Padurea Neagra. Turistul dornic de amusinat la umbra foioaselor trebuie sa stie de la bun inceput ca accesul se face cel mai usor pornind dintr-un nod cit de cit important – iar in ceea ce priveste destinatiile de mai sus cel mai la indemina este Stuttgart. Din Stuttgart poti lua bine-mersi ICE-ul (zee German TGV) care te duce si te lasa atit in Rottweil cit si in Freiburg. (Rottweil se afla in drum spre Zürich, de-acolo importanta haltei. Bun, si e si cea mai veche urbe din Baden-Württemberg.) Da, dupa cum ii spune si numele – Rottweil e oraselul in care s-au intarcat cateii din rasa cu numele derivat, iar pentru ca omenirea si tot turistul sa stie – din loc in loc troneaza tantosa cite-o statuie din bronz infatisind cateaua din care pe la 1900-si-ceva a inceput refacerea speciei (dupa 1800 ajunsese in pragul disparitiei). Specific locului sint casute viu colorate si cu ornamente bogate, lasind impresia unor ilustrate din cartile cu povesti pentru cei mici. Asezarea este insa cit se poate de serioasa – singurul dezavantaj pe care l-am intimpinat odata ajunsi acolo fiind lipsa unui restaurant mai de d-ne ajuta in care sa ne potolim poftele. Era duminica si erau toate inchise. Noroc cu otomanii omniprezenti si infiripati pina-n inima codrului nemtesc.
Si ca tot veni vorba de codru, daca o tii mai departe spre sud ajungi in Löffingen, un… sat – hai, comuna, pentru ca oras imi vine cu greu sa-l numesc, din care ti se desfasoara rute intinse pe citeva sute de km² prin intregul parc natural. Ai de ales – pesteri, lacuri, manastiri, flora rarissima sau pur si simplu plimbare la drum lung in aer liber. Vointa sa fie si chef de miscare. Sanatatea se instaleaza si ea, ulterior.
In Löffingen treci pe linga oameni, le dai binete – “Grüß Gott”, ti se raspunde zimbitor iar daca din cine stie ce motive – c-o fi oboseala ori ramii mai in urma ca sa admiri vreo streasina mai deosebita ori pur si simplu ai mersul mai molcom, ai surpriza sa auzi intrebarile: “Al cui esti? Esti baiatul lui nea Constantin de divale de-a plecat la oras? Si citi ani ai tu? Te-ai insurat? Si, stai mult? Cind pleci?” Nu, discutiile tin mai degraba de scopul vizitei si eventuale sugestii pentru a-ti petrece timpul in cea mai buna maniera cu putinta.
Acum ca am luat la pas si satucurile din Padurea Neagra e timpul sa ne delectam cu o urbe mai insemnata, iar drumurile serpuind armonios prin parcul natural ne duc inspre Freiburg. “Cel mai verde oras” al Germaniei si, poate ma intind, dar indraznesc sa-l numesc cel mei verde oras din Europa. La o adica iti dai seama nu doar dupa calitatea aerului dar parca si oamenii – cuminti, linistiti au imprumutat ceva din manifestarea atmosferica.
Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furişată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin…
Din frunzişurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele…
Reci şi palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
Si asta nu e totul. Daca in versurile lui Topirceanu cintezele, pitulicile si pitigoii se zburataceau de la un… accelerat, prin centrul urbei nemtesti doar tramvaiul ce mai face din cind in cind taraboi; in rest, pasii trecatorilor si clipocitul apei de izvor din canalele marginind aleile pietonale sint singurele surse de deranj acustic. Interdictia circulatiei automobilelor in altstadt a fost dictata de mai multa vreme, iar Verzii de la conducerea urbei vegheaza la pastrarea si respectarea legislatiei. Adaugi la astea o doza de constiinta civica, respect reciproc, buna-crestere nemteasca si ai imaginea unei asezari din care cu greu ti-ar mai veni sa pleci. Berea, mincarea – sa mai amintesc de ele? Mi-as face inima rea. Si, pentru ca tin la integritatea mea, ma abtin. <pauza de bere>
Aspectul imaculat al orasului tine si de inrolarea sa in circuitul turistic german, asa ca mentinerea curateniei si cochetariei vine aproape de la sine. Legi stricte in ceea ce priveste arhitectura (aprobarile de constructie nu se acorda prea usor, iar odata obtinute trebuie respectate anumite norme) si o multime de alte prevederi intretin din plin imaginea Freiburgului. Dar a avea ograda bine intretinuta nu este doar meritul plesnirii din bici – cum ar crede unii, ci si felul de a fi al cetatenilor a caror cultura straveche le-a inoculat acest al 6-lea de care multi sint vaduviti, si anume – simtul raspunderii.
Ce-ar mai fi de spus… combinatia de traditie culturala, traditie antreprenoriala straveche, centru universitar de seama, pricepere creativa iti pune in fata tabloul unui oras ‘plesnind’ de verdeata, ‘impodobit’ aproape la tot pasul cu panouri solare, o retea de transport in comun impecabila toate completate si de o mindrie nemteasca – mai cu seama acum, ca echipa lor a promovat in Bundesliga. A, si Partidul Verzilor, caruia ii revine destul merit in toata intreprinderea. Domnu’ Remus Cernea, luati aminte! Dar mai intii dichisiti-va nitel si veniti cu proiecte viabile. Aia-i!
In episodul urmator – despre Elvetia, prin ochii, mintea si dupa potriveala cumatrului.
ramasesem dator. nu de alta, dar se aduna calatoriile si nu le mai poti face fata (asta daca vrei sa le iei pe toate d’a fir a par). asadar…
cronicuta o ia la vale, la propriu, inspre Wamberg – satucul nemtesc pitoresc situat intre doi versanti muntosi impaduriti. 29 de suflete respira in asezarea de la 996m, cu toate sanatoase si primitoare (ma rog – n-am batut la poarta fiecaruia, dar tind sa cred ca n-am fi intimpinat ostilitati). pina si cornutele care rumegau alene pe pajiste pareau prietenoase. de fapt nici nu prea parea sa le pese de prezenta noastra, s-o spun p’a dreapta.
bisericuta – o mica bijuterie baroc datind la 1720 strajuia satucul iar mai incolo, la citiva pasi un cimitir mic, mic, ca o miniatura. lipsea trenuletul electric care sa brazdeze peisajul.
punctul terminus al calatoriei a fost Biergartenul asezarii – un stabiliment in toata regula, cu pensiune, restaurant si terasa primitoare la parter. au urmat o adapare rapida cu specialitati locale (Augustiner) si cite-un schnaps – drei schnaps de zmeurica, cam slabuta ce-i drept, dar buna la suflet. adica a mers bine. apoi – stai si uita-te pe harta, hai sa vedem cum ajungem inapoi in oras. n-apucam sa localizam sudul ca si opreste linga noi o masina iar din ea, chelnerul de la sus-mentionata terasa. “incotro, tinerilor?” “pai.. in Garmisch-Partenkirchen.” “stiti pe unde sa o luati?” “acum ne uitam.” “haideti, ca va duc eu!” ne uitam unii la altii, ii zimbim neamtului si zdup! in masina cu care purcedem pe-un drumeag ingust serpuind prin padure. din vorba-n vorba aflam ca jupinul e familiar cu Romania noastra – cel putin cu Sibiul, unde mai merge din cind in cind in vizita colaborind cu o asociatie de ajutorare a copiilor (n-am retinut bine denumirea – poate ma ajuta careva cu reimprospatarea memoriei). baiat fain, neamtu’! ne-a lasat in buricul tirgului si ne-a facut si-o recomandare gastronomica, iar la final a binevoit sa se lase imortalizat cu calatorii.
@Bogdan: am preluat poza cu bunavointa matale.
am uitat sa mentionez o curiozitate care ne macina pe fiecare vazind toate casele acelea atit de bine puse la punct, intregul peisaj intr-o linie armonioasa, perfecta, asa ca am indraznit si l-am intrebat pe neamt “dom’le, oamenii aia in sat, ce muncesc? ce fac ei zi de zi?” fiecare om in putere are acum o slujba in oras – adicatelea in Garmisch-Partenkirchen, si de-acolo isi asigura veniturile necesare traiului. pina mai acum citiva ani, principala sursa de avutie o reprezentau oile si caprele; acum lucrurile s-au mai schimbat.
am ramas cu amintirile placute, mirarea pe ochi si aprecierea in suflet.
dupa un festin demn de o taverna medievala am inchis dupa noi usile restaurantului - Zum Wildschütz, pe numele lui de botez, si ne-am lasat in mrejele lui nea Ene… aer tare, de munte, combinat cu osteneala si ghiftuiala (asta din urma dindu-ne oarescum de furca peste noapte).
[...]
mic dejun intr-o incapere cocheta – parca eram intr-un muzeu si nu la pensiune, apoi un reglaj fin in intimitatea a 4 pereti (multumita cafelei care a reusit sa inghionteasca subtil dar eficient friptura de mai ieri), check-out si fuga-fugutza pe munte, la 3000m. nu inainte de a birui alte stinci prin canionul strabatut de unul din riurile locale.
Partnachklamm – locsorul prin care apa si-a croit traseu prin munte, un monument al naturii impresionant. 25 de minute de mers pe jos de la parcarea din zona Stadionului Olimpic, apoi intri in alta lume. n-am mai apucat sa urcam si pe podeturile de lemn ridicate peste stinci, la 70m; poate cu alta ocazie. stau sa ma gindesc cum ar arata intregul ansamblu pe timp de iarna, cu apa inghetata de-o parte si de cealalta a cursului apei. am inteles ca totul este iluminat cu torte in perioada rece. baieti, se-aude?
ramine ca in partea a III-a si ultima sa apara dintre nori si Zugspitze – cel mai inalt virf muntos din Germania. iar mai apoi, din ciclul “calatorului ii sade bine cu drumul”, o scurta cronicutza vieneza cu impresii culese de la fata locului in nici mai mult nici mai putin de doua zile. aproximativ.
o tara trecuta prin razboi, reconstructie masiva, dezbinare (Est vs. Vest) reuseste in 50 de ani sa ajunga la nivelul la care imprumuta o institutie internationala pentru intrajutorarea altor state, mai nacajite. peste toate astea, mai trecem si printr-un climat economic atit de instabil. ce sa mai zici… Robert! cum suna primul vers din imn?
~ cronica de calatorie in mai multe parti (doua sau trei, ‘functie de inspiratie) ~
asa cum aminteam in urma cu mai bine de-o saptamina, a urmat ascensiunea. 2962m nemtesti, urcati cu trenul si telecabina – tot nemtesti si ele (posibil elvetiene, ca sint mari maestri funiculari), pentru ca echipamentul si pregatirea din dotare nu nu ne-ar fi dus atit de sus decit dupa, poate vreo 3 zile de truda. – nu stiu sigur, zic si eu asa, ca opinia publica -
in drum spre rendez-vous point am trecut crosetind cu regionalul granita Germaniei cu Austria, pina ce 3 indivizi (doi neni si-o tanti) au zis ca-i rost de control asa ca m-au tintuit la geam si m-au luat la intrebari. in tot vagonul mai erau vreo 9 cercetasi in uniforme, o babutza care molfaia alene la un sandwich, o bunica cu nepotul, un cuplu tinar si biciclete, multe biciclete. intre toti astia o pereche de casti peste un cap si niste urechi ce trezeau banuieli. “Schoen Guten Tag, actele dvs. va rog!” – tocmai ce ma trezise controlorul in urma cu nici 2 minute – ridic castile, incerc sa-mi aduc aminte ce-am citit cu o secunda in urma pe buzele omului asa ca scot biletul. nu citisem bine. buletinul? si i-l dau. “un pasaport nu aveti?” – in timp ce-mi indoaie buletinul romanesc, testindu-i parca rezistenta la stres. “n-am.” duduia imi ia buletinul si comunica prin statie “Siegfried Ingo Robert B…, chhh, over!” “chhh, nu avem delicventi cu numele asta. over. chhh.” “cind v-ati nascut?” – urmatoarea fractiune de secunda m-a gasit in ipostaza celui care nu mai e sigur nici unde s-a nascut, nici cind, nici in ce scop, nici ce cauta pe lumea asta, ce mai – mirare combinata cu dezgust si nerv intins la maxim (“scrie ceva pe mine?!?!“) apoi am rostit cuvintele salvatoare, nu inainte de a mai fi masurat luuung din priviri. am mai apucat sa adaug ca poza e din 2004 si – nu, nu e alungita si nici eu nu m-am turtit intre timp, dar 5 ani de sedentarism isi spun cuvintul. si nu mai am nici smoc sub buza. “scopul vizitei?” “Garmisch-Partenkirchen, ber.. aaa, asta.. munte!” “Schoenes Woechenende!” “!@#$“, pentru ca sintem in UE, la marginea ei si sintem perceputi ca niste… sa nu mai zic ce. Serenity Now!!!
niecthste halt, Garmisch-Partenkirchen! coboara toti, ca e cap de linie, si incep sa ma orientez. gasca era prinsa in trafic intr-o aglomeratie (a 3a la numar parca) asa ca urma sa ajunga la destinatie peste aprox. trei sferturi de ora. intermezzo: cum sint provocate ambuteiajele in Germania: un nauc, sau un boem sau pur si simplu un ins pe care l-a facut mama lui cu timp, mult timp, apasa pedala acceleratiei pina ce acul ajunge in dreptul cifrelor 60. atit. intre el si masina din fata se intind frumos cca 2, 300m iar in spatele lui se desfasoara cuminte un cirnat motorizat lung de un kilometru. de depasit nu se poate, pentru ca este doar o banda. se cheama “stau“; nemtii il pronunta cu ‘ş‘ iar contrar aparentei, masinile nu ’stau’ ci chiar se misca – chit ca o fac cu o viteza ceva mai mare decit a melcului.
buuun. am cazut de comun acord ca eu, tartorul – responsabilul cu mobilizarea detasamentului sa merg la pensiune si sa vad cum sta treaba cu camerele – daca mai au si in plus au ba. un cusur dobindit relativ recent, si anume acela ca – turist fiind, in locuri noi, nu ma pot abtine sa nu surprind pe film orice coltisor de natura locala, a facut sa fiu surprins in timp ce pozam te miri ce tigla de casa nemteasca, iar cazarea ioc. “pai, baaa, ce faci? ne lasi asa, in drum?” noroc ca pina la pensiune nu mai erau decit vreo 300 de metri. ii dam binete apropitarului care isi aduce aminte de discutia din ajun si ne pofteste sa-i vizitam camerele. recunosc ca de multisor n-am mai intrat intr-un stabiliment atit de primitor. in primul rind totul parea rinduit dupa nevoile omului iar mai departe intregul ansamblu fusese pus in slujba turistului.
despre tarife – pe scurt, foarte scurt: 55 EUR sau 40 EUR/noapte pentru doua persoane – ‘functie de pozitionare/dotari, plus mic dejun inclus. repede, ca ne grabim – avem multe de vazut – in primul rind satucul ala mic – cum ii zice?, ceva cu ‘W’ – da, da! cu W, si mai cum? ala inalt, ala cel mai inalt din Germania, pfff… noroc cu decolteul… pardon – cu tejgheaua… ce zic eu aici? sa mai incerc o data. din prea multa dezorganizare nu aveam nici un traseu bine definit, doar idei despre ce am vrea sa vedem/facem/dregem. asa ca am tras la primul hotel de ne-a aparut in cale si ne-am dus tinta la receptie, unde am cerut dragutei de la … ma repet – receptie, indicatii. si pentru ca nu vedeam ce vedea ea pe monitor, ma mai ridicam din cind in cind peste.. mobilier – asta doar spre a ma edifica, si nu in alte scopuri. bun. ne-a desenat fata pe harta traseul – am purces spre trambulinele olimpice – alea, le stiti cu totii, unde sar baietii cu schiurile la turneul celor 4 trambuline. asa. interesanta priveliste, parol!
ideea era sa ajungem mai tirziu in Wamberg – cel mai inalt satuc nemtesc (cu bisericuta proprie in dotare) – 996m, iar mai apoi fitiiala in orasel. a doua zi am pastrat-o pentru cascada (Partnachklamm si Zugspitzele de 2962m).
dupa aproximativ 2 ore de urcus (ba prin mlastina – ca plouase cu fo’ zi in urma, ba pe uscat, ba pieptis cu muntele, ba la pas prin vai) am ajuns si la destinatie, nu inainte de a ne mai clati privirile cu citeva peisaje care prin simpla lor desfasurare iti induceau o stare de binete rar intilnita. daca pozele de mai jos sint reusite, mare aport isi are si natura care pur si simplu nu a permis greseli in aranjament.
n-am sa mai umplu acum si hermetica de imagini, pentru ca deja am publicat totul pe Picasa si se mai gasesc citeva selectii dragi mie pe Flickr. in orice caz, fara vreo urma de aroganta ori alta umflare in pene – ultima escapada nemteasca a fost si cea mai placuta; am ramas tare impresionat de toate cite am vazut; natura lasata sa se desfasoare asa cum este ea, fara influente din partea omului – iar daca ele chiar exista atunci sint usor perceptibile, integrate armonios in peisaj. unde mai pui ca amabilitatea gazdelor a fost peste asteptari – nu ca ar fi existat dubii in privinta asta, dar o spun bunaoara spre a contra stereotipurile cu care ma mai imbie te miri ce netot cind ma intreaba cum m-am acomodat cu nemtii, stiindu-i altcumva atit de reci… ‘mboule!
intr-un tirziu am dat si peste Wamberg. coltisor de poveste, pur si simplu. ramine sa ma mai deapan in zilele urmatoare.
~va urma~
Si-a fost weekend. Si-a fost excursie, si-a fost munte, si-a fost aer curat, companie de seama si voie buna. Si-a fost si osteneala. Inca mai este. Vin si povestile cit de curind; despre Tirol, Garmisch-Partenkirchen, bavarezi, cascada, cale ferata pina la 3000m, mincarira, beuturica, cumsecadenie si altele care mi-or mai trece prin minte. Cit de curind.
later update: mi s-a atras politicos atentia ca titlul postarii nu e prea… hmmm… potrivit. altcumva spus patriotismul din cele trei cuvinte tinea mai degraba pe vremea cirmuirii hitleriste, asa ca acum ar trebui sa fiu atent cind pomenesc termeni asociati cu rusinea nemteasca de acum 50 de ani. mea culpa. desi initial (1841) versurile combinate cu muzica lui Haydn n-au avut nici o conotatie negativa; rastalmacirea s-a produs mai tirziu.
a fost de ajuns un pssst! si gata. contorsionari, intinderi, rostogoliri, priviri cu ochii dati peste cap, iar la vederea camerei foto parca s-a dezlantuit si mai abitir. totul s-a curmat brusc cind a vazut ca interesul meu era pur fotografic. a fugit. se vede bine ca prin Vest pisicile n-o iau pe cocoasa; prea sint jucause.
erau vreo 4 la numar (de atitia imi aduc eu aminte). cu totii rusi – sau, ma rog – origini apropiate. le ziceau bine – unul la trompeta baroc, celalalt la tuba, iar a 2a pereche cinta la flaut – respectiv fagot. un Mozart cumintel, atit cit sa dea o atmosfera feerica unui oras deja minunat prin infatisare. dar nu despre ei este vorba in text; muzicantii reprezinta doar un… preludiu, o introducere armonioasa la povestea ce urmeaza.
undeva pe la mijlocul saptaminii (una din ele – sa tot fie vreo doua pina acum) ne hotarisem sa vizitam urbea lui Dürer pentru nitica relaxare si evadare din cotidian. “ba, mergem?” “da.” “ba, vin si eu!” “haide!” si dusi am fost.
cam ca orice lucru nemtesc am gasit orasul linistit, curat, exceptind harmalaia din fata garii unde se adunase cu mic, cu mare – dar mai ales cu mic, o multime de copii, clovni, jucarii, baloane, etc. smiorcaiala mare pe astia micii, mai cu seama cind se facea ora plecarii. cunoastem modelul, am trecut si noi prin aceeasi etapa.
ghid turistic n-am avut; pentru terase si restaurante nu prea ai nevoie de Lonely Planet ori alte hirtii. e de-ajuns un simt dezvoltat al orientarii turistice coroborat cu descifrarea tablitelor de pe diverse cladiri. am bifat Frauenkirchele din tzentrum, o terasa din apropiere (era prea cald, se impunea o sezatoare) si mai apoi fortareata din care ai acces la o panorama superba.
dupa atita umblatura se impunea si-o hrana locala – nu de alta, dar era pacat; tocmai in Nuremberg, capitala gastronomiei francone – sa nu testam si noi o localitate speciala? aaa, asta… o specialitate locala? dar fiindca nemtii sint mari amatori de bere iar noi, naturalizatii ne-am adaptat specificului local, nu ne-am putut abtine. asa ca mai intii de toate ne-am manifestat interesul pentru un platou cu 4 berici de-ale casei. care au venit frumos aranjate pe o.. pe un… pfff… fund de lemn care aducea cu suportul acela pentru culori al pictorilor. na, ca am un lipsus! ptiu! ma rog… necazul unei astfel de constructii lemnoase face ca atunci cind asezi pe ea o anumita greutate, balanta sa incline inspre margine – cam ca si guasele pictorului care curg pe jos, asa si halbele astea – curg si ele, dar nu pe jos ci pe musteriu – si pe musteriul cel mai apropiat de platou. care in cazul nostru a fost subsemnatul. 4 beri de 200ml + un cognac fin – toate pe pantaloni si camasa. si ceva in ciorapul sting, nu stiu ce – n-am mai stat sa adulmec. ne-am dus la baie (si amicul Bogdan fusese partas la botez, asa ca m-a insotit). ce naiba sa mai faci cu atita bere pe tine? pui citeva servetele peste pantaloni, vezi ca absorb – te gindesti daca nu cumva porii pielii nu pot sa diminueze si ei intrucitva paguba asta spontana. treci din nou prin mijlocul restaurantului cu ochii clientelei atintiti in poala ta, te asezi cuminte la masa, rizi – ca nu mai ai ce naiba sa faci, si astepti cuminte celalalt platou. nu de alta, dar tot mai buna e o imbatare prin ingurgitare decit una prin absorbtie.
saraca chelnerita nu mai catadicsea cu scuzele si, mai tirziu, ca sa ne treaca amaraciunea pricinuita de atita drojdie ne-a adus un desert – pre numele lui Bieramisu. da. adica Tiramisu cu esenta de bere. un deliciu! ne-a indulcit pe loc. e de prisos sa amintesc ce sentimente m-au incercat pe drumul de intoarcere, mai ales cind linga mine au stat si doua fete iar fiecare adiere de vint mai trimitea cite o briza cu aroma de malt. e, la urma urmei se cheama ca m-am intors de la petrecere, nu? si se mai parfumeaza lumea, e fapt stiut. parerea mea.
- platoul cu pricina, in plan indepartat -
ma aflam pe o straduta laturalnica; de fapt era undeva in miezul urbei, dar – ma rog, ceva ingust, ascuns de ochii lumii. si la un colt – mai-mai sa dea peste mine frumusetea asta de Mercedes condusa de un mosulet care pesemne isi scosese animalutul la plimbare, sa-i mai dezmorteasca bujiile. n-am avut timp s-o prind intr-un cadru mai de d-ne ajuta. poate data viitoare; deja am facut poteca pe-acolo, asa ca precis oi mai da eu de riveranul asta.
o poza de care mi-s mindru, nevoie mare!
de unde, de neunde, am astazi una tot despre bani. e subiect la moda, mai cu seama acum, cu criza asta apasatoare.
am dat pe Flickr peste o colectia privata a unui utilizator (exemplare scanate, biensur), ai carui mosi-stramosi au strins de ici, de colo bancnote nemtesti si austriece inca dinaintea primului razboi mondial. asta mi-a adus aminte de asa-zisa “moneda de urgenta” – Notgeld, pre limba Germana, despre care citisem intr-o cartulie de economie: moneda emisa pe timp de criza (hiper-inflatie), ca sa acopere deficitul de maruntis. Reichsbank-ul nu avea de-a face cu tiparnita – de emitere se ocupau institutii locale (banci, municipalitatea, firme private sau de stat). reprezentau, asadar o modalitate de plata acceptata la nivel local.
dincolo de aspectul economic al chestiunii, ochiului meu ii place multitudinea de culori, creativitatea neamtului si caligrafia complexa de pe anumite specimene (hand-made).
Warum kommen rumänische Roma nach Berlin?
Raspuns: de lepre ce sint. 110 la numar s-au aciuat de asta data in capitala Germaniei. musafiri nepoftiti, intrati in Germania ca turisti dar cu un comportament care nu trada nici cea mai mica intentie de culturalizare, au ajuns acum la mila autoritatilor berlineze care a bagat mina in buzunarul public si-a scos 27,000 EUR (250 EUR/adult, 150 EUR/copil peste 14 ani) ca sa-i expulzeze. cum tiganul se invata la pomana, tare mi-e ca va raspindi vestea prin Rosiorii mamii lui din care-a venit, ca sa mai ciupeasca si alti balaoachesi din naivitatea nemteasca.
hai, sa nu ne mai dam mari moralisti si sa luam legislatia europeana in brate ori sa le plingem de mila unor oameni care in primul rind nu vor sa fie ajutati. dragoste cu sila nu se poate. iar peste toate astea, de pe margine e lesne de comentat insa realitatea e alta. pe scurt, descrierea bisericii St. Marien Liebfrauen Kirche, Berlin: “culoarele dintre banci erau pline de carucioare de cumparaturi de la magazine, cu bunurile cetatenilor roma. copiii se jucau pe treptele spre altar „prinsea“ si in firidele de impartasanie „v-ati-ascunselea“. mamele cu bebelusii lor dormeau jos pe pături, barbatii, pe bancile de rugaciune. pe podea, coji de banane, doze de Cola, pungi goale de chips-uri.“, via Bild, via HotNews.
dupa doua saptamini de sedere sub turla si hrana asigurata de un camin local, s-a dispus evacuarea proaspetilor enoriasi.
e un aspect interesant aici. odata ajunsi in Berlin, ‘turistii’ au solicitat autoritatilor ‘locuinte permanente’. baaai, nenicule! cine va educa pe voi in spiritul asta practic? politically correctness-ul nemtesc a spus, privitor la solicitarea de mai sus ca vine pe fondul, citez: “lipsei de informare, sau informarea eronata provenita din anumite cercuri, cu privire la drepturile cetatenilor comunitari“. cum neamtul cauta solutii imediate la probleme ivite pe nepusa masa, asa urmeaza cit de curind infiintarea unui birou de consiliere pentru tigani, dupa modelul celui deja existent in Frankfurt.
odata cu integrarea Romaniei in UE tiganii au devenit problema europeana. apreciez bunavointa oficialitatilor altor tari de a-i ajuta pe nevoiasi. pina la a-i vedea insa pe tigani integrati armonios in societate ramine imaginea pe care o proiecteaza in ochii tuturor celorlalti cetateni.
Warum kommen rumänische Roma nach Berlin?un nene cu integritate – acest Karl Friedrich de Hohenzollern. intrebat fiind daca are vreo afinitate pentru Romania, tinind cont de legatura cu Carol I, raspunde:
“Nu aş numi-o afinitate. România este o ţară foarte frumoasă, dar şi una extrem de dificilă. Am văzut-o cu ochii mei în-tr-o călătorie cu ani în urmă. Ţara mai trebuie să se dezvolte mult. Dar pentru aceasta are nevoie şi de structuri de decizie în loc de oameni care doar se hrănesc din oala cu fonduri a Uniunii Europene. Cred că în România acţionează încă puternic structurile din vremea dictaturii comuniste, care pun zdravăn frână progreselor.“
mai multe in Cotidianul
nu sint foarte pasionat de automobile, iar cei care ma stie, cunoaste. totusi, profitind de stationarea intr-o urbe in care prototipurile Mercedes-Benz si Porsche sint cam la ordinea zilei iar nvielul de trai al unora dintre cetateni este mult peste medie, din cind in cind mai imi clatesc si eu lentila cu cite-un instantaneu.
astazi am dat peste un specimen rarissim stationat in plin centrul orasului, un Jaguar Mark 2 din anii ‘50. de prisos mentiunea ca masina se afla intr-o stare impecabila (interior, exterior). nu ‘iert’ frumusetea atunci cind imi sare in ochi. iaca dovada mai jos:
…weekend-ul, care va sa zica. 20 de insi, printre care un profesor de matematica, un inginer constructor (poduri), un designer la Audi, un doftor si alti oameni de vaza. ce-i uneste pe toti? obirsia intr-un satuc din mijlocul padurii saxone si mai ales – muzica. cu totii sint membri activi ai orchestrei din Bad Brambach; muzica germana traditionala, cu influente de la vecinii cehi. iar acum si-au luat oamenii liber si-au purces 3 zile in Praga, sa se recreeze. printre ei, si noul ‘rumänischer freund‘.
vin si impresiile cit de curind. pina una alta, sa vedem ce s-a mai intimplat in lume, sa mai luam pulsul planetei.
|
