…sau cum se duce naibii farmecul unui oras de poveste
prima oara cind am poposit in Praga am stat pentru aprox. 6 ore, cu tot cu interviul pe care-l sustinusem. in total am avut la dispozitie vreo 4 ore ca sa ma fitii prin centrul orasului, sa mai fac o poza, cumpar un suvenir, si adapat la un restaurant cu specific local. de-atunci si pina acum sa tot fie vreo 2 ani jumate. nu stiu cite s-au schimbat intre timp, dar cert e ca in 3 zile am avut ragaz sa ‘gust’ din toate binefacerile unei sederi in urbea lui Kafka.
ne adunaram vreo 20 de insi, grup mare, pe alocuri zgomotos dar in limitele bunului simt (dictat insa si de berile de la purtator). deindata ce-a rasarit luna am scos si noi naravul la lumina si da-i si bintuie. impartiti in cca 3 bisericute compacte si lasind sa iasa la iveala obirsia nemteasca am fost prazi usoare pentru multimea pestrita de ‘ghizi turistici nocturni’ ai orasului. nu dam bine coltul stradutei pe care se afla hostelul, ca ne intimpina un binevoitor cu o engleza ce-i trada originea hexagonala si care zicea asa: “ati venit de curind in oras, nu?” ‘al mai sincer din grup se lasa prins in conversatie: “da.” “uite, daca vreti sa petreceti frumos in seara asta am o oferta pentru voi – va dau cartile astea de vizita pe care le semnez uite aaacum… asa, si mergeti in cutare loc, nu platiti nimic la intrare, aveti o bere gratuita din partea casei, apoi dans pe masa, entertainment la cheremul fiecaruia.” “hallo, leute! iete ce zice asta, ca sa mergem in clubul asta, buric, bere, alea-alea!” “da?”. inainte de-a se desparti de noi ii zic frantuzului un ‘merci’ printre dinti, la care raspunde cu un automatism prompt “de rien!”. damn froggie…
ajungem prin zona pietei Venceslas… sa te tii! unu’ din jupinii Franz cu care eram (le spun Franz bunaoara spre a nu ma mai pierde in detalii, nu pentru ca n-as fi retinut toate numele petrecaretilor (a naibii memorie!) ci pentru ca imi vine mai la indemina sa ii alint asa). ziceam de Franz.. “baieti, tre’ sa schimb bani, nu mai am pesin cehesc la mine!” …si se trezira alti citiva ca el carora le fluturau buzunarele dupa ce le-au golit in primul bar. pac! prada fixa, se arunca momeala. vine primul vinator, si incepe sa converseze cu grupul: “hello, baieti! aveti chef de distractie? vreti sa va arat un club cool?” il ignoram noi cit putem, incercam sa nu parem ca am avea ceva cu specia asta de ghid turistic a carui infatisare africana nu prea te-ar indemna sa-l intrebi de muzeul Kafka, ci mai degraba unde se gaseste cel mai apropiat bordel, asa ca o luam incetisor la pas in speranta ca om gasi ceva pe placul tuturor. dupa inca alte 3, 4 abordari similare ne trezim cu un individ pe la 40 de ani, inalt, specie europeana, vorbitoare de nemteasca. usor dubios, am stat eu si-am zis in sinea mea; ce naiba cauta unul ca asta la miezul noptii, singur, prin oras? “va vad putin dezorientati, nu sinteti de pe-aici, nu?” vreo doi Franz de la mine din bisericuta incep sa rinjeasca la auzul limbii lor si gata, pica in mreje. “cautati un club mai.. domestic, nu? pe gustul fiecaruia.” “da, da!” “haideti, ca va arat eu unul, ca si eu tot asa am cautat cind am venit aici, si cunosc ceva destul de chic.” si-o ia berbecul inainte iar noi cuminti dupa el, pina ce ne baga intr-un disco-house-Bamboo-look-a-like intesat de chinezoaice pe tocuri inalte de nu le-ai fi ajuns la nas daca n-ar fi fost statura ghindoaca speficica zonei care le tinea mai aproape de pamint.
inauntru il vaz pe neamt cum se indeparteaza subtil de grup, incepe o numaratoare din priviri – ale carei priviri ramin atintite peste ale mele, ne fixam pret de citeva secunde, dupa care il vad cum isi ia cuminte partea coroanei de la unul din bodyguarzi. chestie de gheseft, monser! a adus omul 20 de musterii care-au scos 150 de coroane pentru intrare, si-a luat si neamtul citeva procente, partea lui pe noaptea-n curs. raus!
zice-se ca in alea 150 de coroane aveai un cocktail la alegere. aiurea! aveai de ales intre 4 pahare de Havana Club, vodka si inca alte 2 spirtoase. am facut act de prezenta pe linga bar, am bifat doua beri si-am plecat val-virtej spre un underground cu electronica unde nu ne-a deranjat niiimeni, am stat cumintei si ne-am bucurat de muzichie si lume placuta la infatisare pina dimineata tirziu… <pauza de somnique>
restaurantul in care am cinat a doua zi – imi scapa numele, dar am retinut ca se gasea pe mai toate ghidurile turistice si fusese premiat de citiva ani buni incoace. chestie de marketing. mincarica buna, servirea aproape ireprosabila, pina la nota de plata. inainte insa de nota de plata am cutezat sa vorbesc cu cel putin 3 chelneri si sa le spun ca la o asemenea consumatie se impune si este elegant un stimulent din partea casei sub forma unui schnaps cit de mic. o cinzeaca la fiecare, ce atita caz? “nu se poate, sintem restaurant, nu bar satesc” parea sa zica baiatul. “pot sa vorbesc cu managerul?” “stiti, managerul o sa va spuna acelasi lucru, nu este in politica restaurantului sa facem, sa dregem, sa…” ma rog.. atunci cind consumi in valoare de cca 30000 de coroane mi se pare mojicie sa nu onorezi clientul macar cu o scobitoare de sub tejghea.
alt restaurant aflat si el in primele X ca prestigiu ne-a cinstit si mai bine: pe linga consumatie s-au mai adaugat 50 de coroane pe crestetul fiecarui musteriu, ca – deh, vorba ‘ceea, sa manince si gura lor astazi si miine de chelneri, nu? se numeste ca am platit pentru ’servicii’.
de n-ar fi fost buna-dispozitie a fiecaruia dintre noi cred ca s-ar fi lasat cu scandal prin fiecare locanta in care-am poposit. sa nu mai zic ca noaptea a continuat cu acelasi model de turism cu japca pe care l-am domolit brusc spunindu-le pescarilor ca nemtii sint clientii mei. “oh, really? you are a tourist guide?” “yes.” bag sama ca a umblat vestea destul de repede prin centrul Pragai, ca imediat l-am vazut pe negru cum a schimbat citeva pareri cu un confrate, pesemne se intrebau cine-o fi europeanul care-a venit sa le strice lor aranjamentul in batatura. dar n-am mai stat mult sa vad daca mi-am construit vreun prestigiu, pentru ca sederea a fost scurta – 3 zile, ca mai orice petrecere de pomina. in orice caz, alta n-o sa mai pup, nu ca nu mi-ar fi priit, dar daca muzicantii din Brambach prefera aceeasi zona de agrement, ma vad nevoit sa-i refuz din start.
Praga e placuta, frumos vopsita pe dinafara insa tare mi-e ca spoiala istorica ascunde metehne greu de stirpit. iar la citi turisti am vazut pe-acolo, iertata sa-mi fie afirmatia dar mai degraba s-ar construi undeva, nu stiu, pe un teren viran mare de tot un oras cu toate obiectivele turistice unde sa-i aduca pe toti americanii, canadienii, chinezii si japonezii si sa-i lase acolo sa stea sa pozeze pina li s-or toci degetele pe aparate.
mai jos, 3 dintre pescarii amintiti mai sus.
)
