Tulburarile actuale in ceea ce priveste tabloul Romaniei: “[..] lipsa de coeziune şi iresponsabilitatea clasei politice, care se complace în jocuri infantile, fără a se gândi că are o răspundere uriaşă. [...] Politicienii nu sunt conştienţi de răspunderea pe care o au. Dar, de fapt, problema asta se manifestă la toate nivelurile sociale.“
Nici nu stiu de unde sa incep; de la caracterizarile pe care le-am auzit – privitoare la Je si preferintele mele muzicale, ori despre cum ii gasesc eu pe ceilalti semeni, in functie de preferintele lor muzicale. Mai bine s-o iau catinel, cu inceputurile muzicii care mi-au gidilat mie urechile intr-un mod placut. A, si inca o chestie: fiind un subiect atit de vast (“Muzichia“, carevasazica), ii voi dedica mai multe parti. Cite? Pai avem asa: electronica experimentala din ‘70-’80 cu Kraftwerk, Brian Eno, David Bowie, Depeche Mode completata de minimalismul lui Yannis Xenakis, apoi ambient dub-ul celor de la The Orb, dream-pop/shoegaze-ul lui Cocteau Twins, punk-ul lui PIL (Public Image Ltd.), post-punk-ul Swans, revolutia rave condusa de Dune, RMB (o trupa aflata cu mult inaintea vremii), Marusha, Scooter, Westbam, U96, electronica fratilor Hartnoll (aka Orbital), pionieratul big-beat (Prodigy, Chemical Brothers, Propellerheads), industrial-EBM-ul lui Front 242, Cabaret Voltaire, trance-ul impaciuitor al lui Chicane iar mai tirziu evolutia inspre progressive-house (James Holden, Sasha, James Zabiella), IDM-ul marca Aphex Twin, Autechre si mai incolo obscuritatile moderne (Clark, Fuck Buttons). Printre ele mai vreau sa strecor un Bonobo, Four Tet ori Sofa Surfers cu nu-jazz/downtempo/chill-out/up-beats/percutie, niste rock-instrumental de la The Album Leaf, Near the Parenthesis si Lymbyc Systym iar la sfirsit citeva cirese by Plaid si Boards of Canada. Barocul va avea un tratament aparte in toate astea.
Nu e intreprindere lesnicioasa, dar e ambitioasa. Putin curaj completat de ambienta pe masura, si sa purcedem!
Kraftwerk – Computer Liebe
Nu am pretentia ca beneficiez de o memorie infailibila precum Mark Twain care isi aducea aminte pina si de prima sa minciuna, dar cind vine vorba de primele muzichii care mi-au zguduit timpanul si de la care am ramas cu impresii deosebite – ei bine, aici bag mina in foc ca a fost vorba de Kraftwerk. Era prin ‘85 – ‘86, pe cind experimentam cu pick-up-ul alor mei; eram fascinat de pitigaiala vocilor la o simpla invirteala mai iute a discului. In spiritul dezvoltarii personale si aflare a unei ocupatii sanatoase, au urmat lectiile de pian. Factorii de mediu potrivnici (una bucata pianina ce trebuia achizitionata negresit = 29,000 Lei; un salariu, editia ‘86 ~ 2000 Lei/luna) au pus frina progresului dupa doi ani de acomodare cu gamele, cheile, notele si partiturile. Dar asta n-a stopat pasiunea deja inradacinata, asa ca tinarul vlastar si-a continuat sapaturile dupa melodii fascinante, care la vremea aceea si in atare conditii erau foarte greu de procurat. Stim cu totii ce ni se servea: slagare despre dragoste si iubire neimplinita sub bagheta lui Marius Teicu ori Florin Bogardo, iar o aparitie Angela Similea la TV era un eveniment notabil. Printre pacaneli si bruiaje mai razbateau rareori cite-un Neu!, Giorgio Moroder ori Gary Numan prin bunavointa Europei Libere si a altor posturi Vestice. Nenumarate casete audio cu Maria Tanase, Irina Loghin si-au gasit astfel alte utilitati sub indeminarea odraslei – avind acum gusturi pentru un soi de sunete care in comparatie cu cele ale orchestrei Radio de pe General Berthelot aduceau – pentru urechea neantrenata – mai degraba cu piuieli decit cu ‘melodie si armonie’.
Gary Numan – Cars – 1979 (remixat si de Armand van Helden in urma cu vreo 7, 8 ani si redenumit “Koochy” iar mai nou – 2009, de catre Chicane – Hiding All The Stars – un efort cel putin jenibil din partea lui Bracegirdle care a decazut enorm de la Saltwater incoace)
Dupa boom-ul si avalansa de informatie datorate caderii rejimului a inceput modelarea. De ce zic ‘modelare’: avind acces la atitea si-atitea resurse, trebuia sa fii cit mai selectiv. Nu am sucombat torentului de prostii cu care ne bombarda noua mass-media iar mai tirziu, cind am ajuns sa constientizez cit de cit efectul alegerilor mele am inceput sa fiu chiar foarte pretentios. Pina la ‘pretentii’ a fost insa ‘nebuneala’ rap. Nu mai stiu prin ce filiera mi-a parvenit o inregistrare cu Afrika Bambaataa, primele acorduri breakbeat/electro-funk cu care am facut cunostinta – pesemne aduse cumva “pe sub mina” de la “cineva care s-a intors de dincolo”. Eram… wow! DJ Kool Herc (care aparea mai tirziu si pe Electrobank-ul Fratilor Chimici, despre care o sa aduc aminte mai incolo) a fost o alta mare influenta in dezvoltarea break-beat-ului; mi-a parut rau ca traind inca intr-o relativa izolare n-am ajuns sa am acces la astfel de inregistrari decit mai tirziu, cind gusturile se cam cizelasera.
Cocteau Twins – Blue Bell Knoll (avertisment: firisoarele de par vor suferi oaresce stimulari aici, de altfel inevitabile)
Un aport notabil la formarea gusturilor si dezvoltarea simturilor a avut si nou-aparutul canal TV Super Channel. Pina la 8 fara un sfert – cind trebuia sa plec la scoala, mai ciuleam urechea la un Orchestra Manoeuvers in the Dark (Enola Gay, Sailing On The Seven Seas, Pandora’s Box – ca sa aduc aminte doar de citeva) iar apoi plecam dezamagit, cu gindul la “cine stie ce melodii or mai da astia!…” Au aparut casetele. In cartier se dusese vorba ca “alea originale” au o emblema aparte (nu mai stiu ce simbol se gasea pe ele – o coroana, ceva de genul), asa ca banii de cornuri si-au gasit o destinatie mai ‘cuminte’. Erasure (Oh, L’amour; Always; Love To Hate You) si Pet Shop Boys, The Shamen (Ebenezeer Goode, poate cel mai cunoscut single) iar mai apoi un Depeche Mode primit la schimb cu o colita de timbre au intregit mica dar promitatoarea colectie – acum ordonata frumos intr-un sertar. In toate astea am avut norocul si aprecierea ca grupul nostru de prieteni – la vremea aia cu totii de virste similare (10, 11 ani) impartaseam aceeasi fascinatie in ceea ce priveste muzica. Unii dintre noi erau mai rebeli, altii mai domoli, citiva se luau dupa noi iar ceilalti ne ignorau. Atunci s-au format personalitatile.
Ziceam ca dimineata incepea cu Super Chanel. In restul orelor continuam cu VIVA iar noaptea tirziu (mai cu seama in weekend), cu MTV Chill-Out (pe vremea cind MTV difuza muzica). VIVA a ajutat masiv la promovarea (pe atunci) a fenomenului rave & techno. Inainte insa de a ajunge la galopul nebunesc al basilor nemtesti/olandezi trebuie sa mai revin putin la rap-ul din the Us of A. “Can’t Touch This”, taa-na-na-na.., ta-da.., ta-da, can’t touch this!, si şalvarii lui bufanti care defilau de la stinga la dreapta ecranului. Ma amuza teribil baiatul ala, iar la talmacirea numelui (“Ciocan”) am inceput sa-l ironizez si mai abitir. Imediat dupa el incepea Infooormer, You know say daddy me snow me-a (gonna) blame / A licky boom-boom down, al carui efect imediat era de a te apuca cu mina de turul pantalonilor si a incepe sa fredonezi acelasi refren dupa ureche (lyrics-urile nu prea erau la indemina). Cit timp erai la masa cu familia, auzeai primele acorduri ale lui Snap (Rhythm is a Dancer), la care ti se dadea inevitabil scutire pe toata perioada difuzarii.
In tot acest timp ignoram cu buna-stiinta toate celelalte elemente care in ochii si urechile ascultatorilor obisnuiti ar fi trecut drept “sunete normale, umane, nu zapaceli”. Abba ma deranja teribil, mi se parea (si mi se pare) cheesy rau de tot, Queen n-a fost nicicind pe placul meu (duetul din “Barcelona” este exact tipul de sunet pe care il asemuiesc cu preferintele de azi ale intelectualitatii de salon (fani Santana, Sarah Brightman, Bocelli – adica a “ceea ce li se serveste”), iar regretatul MJ m-a surprins cu doar doua melodii (Billy Jean si Beat It); din Billy Jean am remarcat chitara-bas de la inceput, care da tonul intregii melodii insa mai mult de atit trebuie sa spun ca muzica lui nu rezoneaza nicidecum cu timpanele mele. Mai departe, fara a supara vreun privitor/cititor din mina de obisnuiti ai hermeticii, am sa ignor in totalitate numele urmatoare: Guns’n'Roses, Metalica, Cannibal Corpse, Nirvana, Bon Jovi, Aerosmith & Co., din lipsa rezonantei. Din insiruirile de la debutul postarii e lesne de inteles unde imi sint radacinile.
Ceea ce am sa punctez in urmatoarea parte va fi influenta fiecarui stil muzical in parte asupra personalitatii – nu neaparat a subsemnatului cit si a celor cu care am intrat in contact si cu care impartasesc preferinte similare – si mai ales daca se poate aprecia un om in baza aspectelor ce tin de audibile. Pina acum m-am limitat la enumerari; ma voi ajuta de ele (trupe, stiluri, etc) si in cele ce urmeaza, insa voi fi cu emfaza pe elementele care (cel putin in ceea ce ma priveste) m-au atras pe mine inspre muzica electronica. Totodata – ce ne deosebeste pe noi de ele, si de ce ele nu sint asa de mari amatoare de piuieli. Pe cind noi… in fine. Voi ajunge si la concertul Depeche Mode in Romania, insotitoarea mea draga de-atunci, experienta cu concertele drum’n'bass live si petrecerile underground.
- asta ma ajuta si pe mine sa-mi structurez citusi de putin ideile; vad bine ca pe masura ce elaborez scriitura, subiectul isi largeste conturul si tot avansind asa, imi e teama ca n-am sa reusesc sa cuprind aici toate cite mi-am propus -
Chicane – Red Skies (de pe vremea cind omul avea inspiratie)
La bucurie şi la durere, personajele beau. Şampania e rezervată aristocraţiei şi nu se bea de plăcere, ci “ca să o simţi udă în gură”, cum zice soacra din Titanic Vals. “La Medeleni” boierii beau şampanie ilustră: Mumm 1906. Dar şi vin de Cotnari în sticlă colbuită. Pentru “colbuite” au predilecţie personajele lui Octav Dessila, tot în momente festive.
În schimb la parastas se bea tescovină pînă la ebrietate, ca în finalul “Gaiţelor” la care ultima replică e îndemnul soţului văduv să bea o tescovină care “unge pe beregată” cu rudele soţiei defuncte. La pomenirea lui Moş Costache se serveşte ţuică fiartă. Asta după ce, la primul atac al decedatului, rudele băuseră cu nesimţire vin roşu, Bordeaux veritabil, ceea ce medicinistului Felix îi dă sugestii hematologice – apoplecticului trebuie să i se ia sînge. Tot vin roşu bea Ioanide cu latinistul Hagienuş într-un cavou de la Bellu.
ambetarea mai pe-ndelete, direct la sursa.
din nou o sa ne laudam in Romania cu performantele alor nostri, cei stramutati ‘dincolo’. asa si cu Herta Mueller, nascuta in Timisoara, plecata din tara in ‘87 iar acum proaspata laureata a premiului Nobel pt literatura.
asa e Romania – pepiniera de talente cu succese individuale dobindite in strainatate.
“România nu va putea fi niciodată un membru complet dezvoltat al lumii moderne dacă în şcoli este predată o ştiinţă medievală“
imi mentin in continuare dorinta de a ajunge sa vad religia predata in Romania (si peste tot in lume) sub forma unui capitol succint la “Istorie”, unde ii este locul.
din ignoranta avem multime de netoti care ba fac apel la Omizile din Mogosoaia ori se incred in horoscop, se ghideaza dupa invataturi si maxime inserate intr-un powerpoint imprastiat mai apoi tuturor contactelor din address book, si cite si mai cite, in loc sa-si puna ratiunea la contributie. vreti biserici? faceti cheta, taicule si puneti-o de-un asezamint religios. ti-ai gasit! in Romania Statul construieste biserici mai ceva ca Stefan cel Mare dupa te miri ce victorie.
salut prezenta lui Michael Shermer – redactor la “Scientific American” in Romania. discutiile cu el, moderate de Hotnews si Evenimentul Zilei, mai jos:
~EvZ
in ton cu nocturna de afara, am dat peste o initiativa care – pe linga zimbetul de rigoare mi-a mai pus si mecanismul imaginativ in miscare. “cum ar fi, daca ar fi?…” cu alte cuvinte – de altfel inevitabil – cum ar reactiona publicul roman la astfel de manifestari? de quoi s’agite-il… David Carter – la el acasa, in Anglia, apreciat pentru design-urile sale interioare a gazduit de curind in casa lui tranformata in boutique-hotel o serie de evenimente intitulate “Bedtime Story Nights“. tinuta este cit mai lejera – pijamale ori haine pe care le poarta omul dupa ce se leapada de smart-casualul de birou. astfel costumata, audienta este invitata la o serata in care diversi actori interpreteaza povesti cu o anumita tematica (e.g. “stories that make you smile”, “love and longing”). intre recitaluri participantii sint imbiati cu beuturi si prajiturele, iar mai incolo domnii si doamnele se pot cuibari la loc in canapele, trage o patura moale peste ei si continua sa-i asculte pe actori interpretind mai departe. un soi de destindere cu happy ending.
“It goes right back to when people were sitting around in their caves, talking about buffalo hunts, or coming home and saying they ran into their pterodactyl that day“, sir Carter dixit.
Bobby McFerrin si Scara Pentatonica la World Science Festival 09
un pian statea cuminte linga Millenium Bridge, vazindu-si de treaba lui, fara sa deranjeze pe nimeni. o singura inscriptie imbia parca la tulburarea linistii: “Play Me, I’m Yours”. lumea isi vedea de mersul ei, iar din cind in cind unii intorceau capetele minunindu-se de neobisnuita aratare. pina cind o fatuca isi lua inima in dinti, trosni degetele si se apuca sa cinte primele acorduri din <<Ain’t Misbehavin’>>. megapixelii incepeau sa inregistreze performanta.
fatuca a plecat, iar pianul a ramas acolo, pentru alti insi dornici sa iasa din amorteala.
Luke Jerram, un artist originar din Bristol, impreuna cu Sing London – o organizatie non-profit, au impinzit Londra cu 30 de pianuri menite sa-i scoata pe oameni din inclestarea urbana si sa ofere semenilor citeva ritmuri varatice. pinze albe pentru creativitatea tuturor, artistul dixit. fiecare instrument e la locul lui – in fata Natural History Museum, pe Portobello Road, in Leicester Square si in curtea catedralei St. Paul. nici unul nu a fost vandalizat, iar oamenii isi cedeaza cuminti locul unul celuilalt pentru a se juca.
daca-i vara si caldura, atunci e rost de voie buna, relas si dolcefarniente, nu neaparat in ordinea asta, dar musai de bifat. asa ca ma retrag si eu pentru 2 saptamini, sa-mi fie de bine – multumesc!, timp in care o sa-mi acomodez ochii cu privelisti diferite – altele decit cele din monitor.
Jose Padilla – Adios Ayer
“Watumi Festival & Fringe“, primul festival care introduce notiunea de ‘fringe’ in Romania. specificul spune ca sub umbrela unei astfel de manifestari culturale se aduna tot soiul de artisti care isi evidentiaza talentele in moduri cit mai nonconformiste. performerii participa in urma unei taxe achitata organizatorilor iar de-acolo inainte e treaba lor ce fac, cum fac si unde, numai sa lase curat dupa ei. orice artist se poate inscrie la festival, iar de detaliile tehnice se ocupa ‘mnealui, oficialitatile asigurindu-i promovarea in brosura oficiala a manifestarii.
toata tarasenia asta se va intimpla in Brasov, intre 22 si 26 Iulie. am sa profit de niscaiva momente culturale daca tot o sa fiu prin urbe in perioada ‘ceea. hai, baieti! daca-i gratis, cit mai mult!
se vede bine ca pamfletarii vremii aveau inspiratie din plin si in sec. XIX; am dat de curind peste o colectie de harti umoristice ale Europei, gazduita de Universitatea din Amsterdam.
Das Heutige Europa (Europa de astazi)
- publicata de Caesar Schmidt in Zurich, Elvetia – 1875 -
Angling in Troubled Waters: a Serio-Comic map of Europe
- creata de Fred W Rose; publicata in Londra, 1899 si ilustrind ambitiile teritoriale ale Rusiei in Balcani -
de unde, de neunde, am astazi una tot despre bani. e subiect la moda, mai cu seama acum, cu criza asta apasatoare.
am dat pe Flickr peste o colectia privata a unui utilizator (exemplare scanate, biensur), ai carui mosi-stramosi au strins de ici, de colo bancnote nemtesti si austriece inca dinaintea primului razboi mondial. asta mi-a adus aminte de asa-zisa “moneda de urgenta” – Notgeld, pre limba Germana, despre care citisem intr-o cartulie de economie: moneda emisa pe timp de criza (hiper-inflatie), ca sa acopere deficitul de maruntis. Reichsbank-ul nu avea de-a face cu tiparnita – de emitere se ocupau institutii locale (banci, municipalitatea, firme private sau de stat). reprezentau, asadar o modalitate de plata acceptata la nivel local.
dincolo de aspectul economic al chestiunii, ochiului meu ii place multitudinea de culori, creativitatea neamtului si caligrafia complexa de pe anumite specimene (hand-made).
…sint concluziile lui Teodor Baconschi, in placuta discutie cu Vlad Mixich de pe Hotnews.ro
teolog, scriitor, diplomat, vorbitor de Engleza, Franceza, Italiana, Portugheza si Greaca veche, in prezent ambasadorul Romaniei la Paris. inclin sa cred ca e una din cele mai bune reprezentari pe care le are tara noastra la nivel de ambasade.
o insiruire de adevaruri simple pe care dom’ amabsador le transeaza cu eleganta, numai bune spre a fi servite audientei. felicitari!
pina acum nu credeam ca l-am mai intilnit pe Lord Dunsany. numele imi era cumva cunoscut, dar ramasese ingropat undeva in strafundul mintii, genul de amintire care sta sa iasa la suprafata atunci cind cine stie prin ce mijloace e rascolita de o intimplare recenta. cu toate astea ramine timida dupa colt, nu indrazneste sa scoata nasul in lume si sa lamureasca audienta la ce anume se facea referire atunci cind i s-a rostit numele. a fost nevoie de doua ore de sedere continua la lumina imaginilor miscatoare, alaturi de un joc actoricesc rar intilnit si-o poveste pe masura talentelor cooptate ca sa-mi aduc aminte de “In the land of time, and other fantasy tales“, de Lord Dunsany – Penguin Classics, prafuita acum prin raft, acasa.
nu e un film pentru toata lumea; unii l-ar muta direct in categoria “Hallmark” – usor, de weekend. si le-as da dreptate. dar peste toate astea e o experienta placuta mai cu seama pentru mintile inaintate in virsta care prefera sa umble uneori bezmetice. dupa cum spunea CS Lewis: “…someday you’ll be old enogh to start reading fairy tales again.“
nota 10 pentru interpretare, imagine, atmosfera victoriana recreata in detaliu iar peste toate astea coloana sonora compusa de Don McGlashan si interpretata de New Zealand Symphony Orchestra
Andreas Scholl – contratenor
Accademia Bizantina / Ottavio Dantone
GF Haendel
Bel contento già gode quest’alma
né più teme d’aver a penar.
Ché d’amore la placida calma
il mio seno qui giunge a bear.
…ca tot sintem in anul cu serbari dedicate lui Haendel 
|
