mi-am mai zis-o, si continui sa o repet – anul asta mi-am propus sa nu ma infurii. si nu mi s-a prea intimplat, atita doar ca rasfoind presa din Romania, discutind cu prietenii ramasi acolo si plecind urechea la felurite istorioare ajung, inevitabil sa imi pierd uneori cumpatul – atit cit sa mai slobozesc cite-o maxima de larga circulatie mahalageasca. dar totul dureaza pret de citeva secunde, asa ca raul nu e chiar atit de mare.
una din prietenele mele – daca trece pe la hermetica si binevoieste sa lase vreun comentariu, cu-atit mai bine – sper sa nu mi-o ia in nume de rau (desi mi-a tolerat destule porniri pina acum), dar rindurile de mai la vale o vizeaza in mod direct. are un caracter prea nobil care nu-i permite totodata sa deschida ochii la multe din neajunsurile mediului in care traieste. stiindu-mi pornirile adverse atunci cind vine vorba de intreg spatiul mioritic, incearca sa ma aduca dojenitor de partea ratiunii spunindu-mi “hai, mai, ca nu e asa de rau“… deja simt cum mocneste zeama din lamiia de pe umeri.
sa cernem prin sita: incep cu Bucurestii, pentru ca mama rautatilor acolo isi are salasul. te sui dimineata in metrou la P-ta Sudului, graba mare ca sa prinzi loc, deschizi o cartulie iar pina in Pipera citesti 2 capitole. cind te dezmeticesti, deja vezi cum vagoanele sint intesate de lumet – in mare parte IT-sti, ii stii nu dupa look (mai sint unii care isi cara gentile negre dupa umar, semn ca au laptop de la birou) ci dupa concentratia mare de firme care si-au deschis birouri in zona Aurel Vlaicu/Floreasca/Pipera. cobori si tu cu ei, mai o imbrinceala, un hop, atentie, se-nchid usile, te prind la inghesuiala, garniturile de cauciuc iti lasa o dira de toata frumusetea pe bluzon, iesi din gura de metrou, vezi lumina – uite si birourile, iar e santier, noroiul mamii lor a’ si miine/ce mai faci, ba? nu te vazusem…, iar rutina asta o urmezi metodic zi de zi, pret de 5 zile. oamenii astia tiriti in mediul corporatist pe perioada nedeterminata traiesc cu impresia ca devin specialisti. bun, si ’specialitatea’ asta cu ce pret vine? inseamna ea deprinderea cu delegarea prioritara a sarcinilor ori tocirea turului pantalonilor doar de dragul de-a ne face remarcati in fata sefilor? am impresia ca multi au o existenta mult prea searbada in afara orelor de munca, a.i. pentru ei aplecarea privirii asupra unui excel reprezinta mai degraba evadare.
asta e un aspect din cotidian. prefer sa sar peste ciinii vagabonzi (639 de persoane muscate numai in Bucuresti la inceputul lui 2009, aviz Vier Pfoten – patru labutze peste ochi ce v-as da), lipsa parcarilor, flegmele din trafic, lafaiala interlopilor din jud. Dolj, reglarile de conturi din Mall-ul bucurestean, tigania din Italia, nepotismul lui Boc, concesia petrolului din Marea Neagra, incapacitatea de absorbtie a fondurilor europene, neputinta finalizarii macar a unei autostrazi de d-ne ajuta, si – ultima pe lista, cu voia dvs. – criza economica ce incepe sa muste incet dar sigur din fesele consumatorului roman. nu le iau d’a fir a par, dar le mentionez; chestiuni stringente, apasatoare care de ani buni incoace ne fac imagine in lume.
mai sint apoi elementele constitutive ale nesimtirii statornice din spatele ghiseelor din institutiile publiceee. daaa, functionarii. cine n-a trecut pe la ei, trebuie sa taca. restul, “Stan-Pãţiţii”, numai ei stiu ce-i in mintea lor..
fara a-mi aroga pretentii de sfatuitor dar totodata nedorind sa ramin la statutul de ‘datator cu parerea de-acolo, de la el’, las ideile neterminate (adica fara analiza detaliata) tocmai pentru faptul ca aspectele punctate reprezinta strict observatii privitoare la mediul in care isi duc existenta multi dintre cunoscutii mei – unii constienti de neajunsuri, altii multumiti sa se lase dusi de val, o parte incercind sa ia atitudine iar cealalta raminind indiferenta.
timpeala asta concertata si incurajata de anturajul cu care trebuie sa te compari pentru ca nu care-cumva sa fii mai prejos decit el contribuie din plin la indobitocirea sistematica a individului care, desi n-o recunoaste ajunge sa se comporte inuman. pentru multi dintre ei, normalitatea inseamna de fapt adaptarea la conditiile unui trai lipsit de perspectiva, la acceptarea unui sistem de valori incompatibil cu bunul simt elementar si notiunea de responsabilitate intilnita la societatile mai dezvoltate din vestul Europei. cind unii alegeau sa isi chibzuiasca cheltuielile, altii se gindeau pe ce derdelus din Austria sa alunece ori ce sa mai bage la ghiozdan. chestie de nuanta, care acum incepe sa prinda contur in contextul crizei economice.
cu toate astea, cind discuti cu cei ramasi in tara (cum suna, de parca toti ar fi trebuit sa plece 
) vezi ca – luindu-i pe rind, sint constienti de handicapul unei societati aflata intr-o eterna tranzitie. si totusi, daca exista un dram de simt civic, de ce stati cu gunoiul la nas, fratilor? actiunea individuala va avea intotdeauna impact asupra integritatii personale. aici imi aduc aminte de duduia de fier a Angliei si a sa afirmatie transanta: “nu exista societate, exista doar indivizi.” considerind ca fiecare este arhitectul propriului sau succes, n-am cum sa nu imbratisez un astfel de concept ca cel enuntat mai sus.
pina una alta, traiasca low-cost-urile, ca asa mai vedem si noi lumea, nu? macar aducem ceva bun de acolo, in afara de parfumuri, bautura si haine “de la reduceri”?
in loc de incheiere mentionez aici un mosulet simpatic care atit cit a stat in Romania a incercat sa aduca cu el lectii de ordine si disciplina si care a spus la sfirsitul mandatului sau despre tara noastra atit: “…cu cit o cunosti mai bine, cu atit o intelegi mai putin.” Jonathan Scheele
