Seriale de sfirsit si-nceput de an

Dupa microbul cauzat de ‘Breaking Bad‘ intrasem oarecum intr-o fibrilatie – aveam pofta de actiune, intrigi, drama. N-a durat mult si-am dat peste noua productie AMC – Hell on Wheels. Pe scurt despre ce este vorba: western, pif! paf! din pistoale, trei murira, doi scapara. Un nene veteran de razboi incepe sa-i caute pe cei ce i-au ucis nevasta, iar in quest-ul lui ajunge sef de santier de cale ferata, tocmai cind initiativa prinsese avint in preeria americana. Acolo il urmaresc fantomele trecutului (ce cliseu, nu-i asa?) iar pe linga ele si potera.

Merita vazut macar pentru cinematografie, punere in scena si incadrari daca nu pentru actiune. Fiecare secunda pare un instantaneu fotografic surprins acum doua secole ceea ce ii confera serialului o alura aparte. Highly recommended!

Tot de la AMC avem aproape doua serii de zombie, killareala si asa mai departe – pe numele lor ‘Walking Dead‘. Regizorul responsabil si cu doua (poate chiar 3) din filmele mele preferate (aka Shawshank Redemption, The Green Mile, The Mist) isi pune acum priceperea la contributie si manevreaza cu maiestrie intriga din spatele horror-ului asta. Ceea ce anul trecut, dupa primele doua episoade imi paruse plictisitor a ajuns acum sa ma faca curios cu privire la deznodamint. Care deznodamint are sa se mai lase asteptat, dat fiind ca serialul a fost reinnoit pentru un al 3-lea sezon. Pina atunci, pentru cine are rabdare si stomac puternic – The Walking Dead e o alegere nimerita.

Un serial mai vechi (2008) dar pe care l-am descoperit de-abia acum, recent. “New Amsterdam“. NA porneste de la o premiza simpatica mie – anume un nemuritor care-si continua viata nestingherit in zilele noastre. Omul are 400 de ani, acum e detectiv iar in viata privata se ocupa de o indeletnicire mai veche (din vremea cind era mai tinar – cca 300 de ani) si anume timplaria. Cu ea isi mai rotunjeste veniturile, facindu-i pe cumparatori sa creada ca masa pe care dau banii e de fapt un obiect bine intretinut, iesit de sub dalta unui faimos timplar de pe la inceputurile sec. XIX. Toate astea se dau peste cap cind, la atingerea unei femei omul nostru face un atac de cord. Flashback inapoi pe vremea razboiului civil: intins pe-o lavita, ranit dar tamaduit de niste indieni, eroul nostru afla ca nu va deveni muritor decit atunci cind isi va gasi aleasa.

Si da-i si umbla acum dupa aleasa, gaseste-o, incearca sa-i explici de ce vrei sa fii cu ea, mai rezolva intre timp o crima, un mister, iar mai apoi… Mai apoi FOX a decis sa intrerupa serialul dupa 8 episoade pentru ca, vezi bine, n-a avut priza la public. Pacat. Imi placea combinatia asta de “NYPD Highlander” – vorba unui reviewer.

Sherlock

Un Sherlock modern. Un arogant genial, un asistent mucalit, umor britanic, scenariu istet, bine inchegat, entertainment garantat. S-a ajuns la cea de-a doua serie (fiecare din ele are doar 3 episoade – fiecare episod lungindu-se pe un interval de-o ora jumate). Dupa parerea mea – muuult mai bun decit aventura fantastica a lui Robert Downey Jr. & Jude Law.

Ultimul pe lista – Person of Interest. La baza serialului sta paranoia instalata in mintile americanilor (si nu numai) dupa 9/11. Ideea si scenariul le apartin in egala masura lui J. Nolan (fratele lui C. Nolan – vinovat de Batman, Memento, Inception, etc. – scenarii scrise dealtfel in colaborare de cei doi frati) si lui JJ Abrams (Lost, Super 8 si daca nu ma inseala memoriile si Transformers, nu?).

Nenea ala cu ochelari (din poza de mai sus) joaca rolul unui miliardar genial si excentric care-a pus cap la cap o masinarie ce depisteaza crimele inainte de-a fi savirsite. Cum asta? Scoate aleator cite un numar (Social Security Number) in baza caruia partenerul lui (Caviezel – tipu’ din Jesus al lui Mel Gibson) – un fost CIA/Green beret/badass mofo se-apuca sa depisteze urmatoarea potentiala victima si sa opreasca nelegiuirea.

Merge la tara si-n orase mici, mai ales ca acum – pe final de serie I intriga pare sa se mai imbirlige (intr-un mod interesant), asa ca una peste alta ai cu ce-ti ocupa timpul (a nu se intelege “pierde”).

Atit deocamdata.

 

“Coane, e ceva pe trepied!”

“Coane, vorbeste colo-sa cu cine trebuie ca sa avem zapada cind oi veni, da?” “Sigur, coane – lasa ca daca nu gasim zapada urcam pina unde dam de ea.” …si pe onoarea mea c-asa am facut!

M-am lepadat de nemti pentru doua saptamini, timp in care m-am cuibarit acasica la ai mei, la munte. Nu mult, pentru ca la nici doua zile distanta am urcat vesel nevoie mare in Inter-Regio-ul care m-a purtat prin intunecimea noptii pina sus, hăt departe pe Somes. Beclean pe Somes. Beclean pe Somes asta e o urbe mica in care – bag sama, trenurile vin din regiuni diferite ale tarii dupa care se innoada si-si duc pasagerii acolo unde isi are fiecare treaba lui. Dupa o halta scurta de vreo 10, 15 minute mi-am reluat calatoria spre Vatra Dornei – de asta data intr-o garnitura faimoasa pentru elementele ei pitoresti (acceleratul Timisoara – Iasi).  - Bine, la momentul calatoriei mele faima de mai sus nu-mi era cunoscuta; mi-a fost confirmata mai tirziu – Pe locul meu sedeau cufundate in reverie o babuta cu nepotica ei in timp ce pe restul de fotolii se intindeau perechi de membre, grumazuri, genti – cu greu iti puteai da seama de cine era atasat fiecare element, asa ca dupa un oftat scurt m-am pus planton in fata compartimentului. 3 ore de paza pe culoar – ca sa nu intre curentul in tot vagonul, apoi, la putin dupa 5 ale diminetii m-am scoborit cuminte pe peronul garii din Dorna. Scrutam zarea dupa jupinul Mage dar ia-l de unde nu-i. Am zis sa-i mai dau ragaz omului ca nu-i de colea sa faci ochi la ora cind altii pufaie in vis. [...] Ne-am regasit dupa vreo 5, 10 minute de rebegeala – unu’ venise printr-o parte a garii, in timp ce altul astepta pe cealalta. Deh. Incepea sa ma riciie pe gitlej – iar asta nu ca m-ar fi incercat oarescare apetituri ci din contra – curentul ‘cela din tren incepea sa-si faca efectul. Ar fi fost si pacat ca pina acum sa ma ocoleasca gutunarul – doara un an de zile prea ma bucurasem de binefacerile unor fose desfundate. M-a imbiat conu’ Mage la o cana cu ceai – chiar doua, iar mai incolo pe la 9 am iesit in recunoastere dupa subiecte fotografice. Gazda mea, se vede bine ardea de nerabdare sa-si clateasca ochiul fotografic pe coclaurile Dornei. Ardea si ochiul meu dar recunosc ca avea niscaiva nerabdari in plus; imediat ce ne-am intors acasa mi s-au lipit pleoapele instant iar pret de 6 ore nu le-am mai putut dezlipi; nici n-am incercat, cazna era mult prea mare.

3PM trecute fix. La inceput am clipit alene, apoi un pic mai repede – m-am uitat in sus, apoi in stinga, dreapta, m-am ridicat in capul oaselor si-am incercat sa articulez o vocala. Dupa gîjîiala slobozita imi devenea din ce in ce mai limpede ca ma asteapta incercari grele in zilele ce urmeaza. Mai tirziu mi s-au insirat optiunile pe masa: aspirina, paracetamol, biseptol, in fine – tot arsenalul aferent. N-am cricnit deloc, ba mai mult – ma durea sufletul gindindu-ma ca dupa ce-am planuit excursia asta de vreo 3, 4 luni urma sa-mi fie curmat entuziasmul de manifestarile nefiresti ale unui fir de curent patruns parsiv prin oasele subsemnatului. Ei bine, n-avea sa ma dea gata o raguseala! Dixit.

A treia zi eram la pat. Insa am omis un detaliu: flescait de raceala care incepea sa prinda radacini, a doua zi mi-am luat echipamentul la spinare si-am urcat cu amicii mei pe munte, la temperaturi joase, geruiala, frig, ce mai – sa nu scoti un popa afara din casa. N-a contat. Nici o intemperie si nici o boala nu se putea pune de-a curmezisul nostru si-al talentului nostru fotografic. Cu ambitia si increderea asta am purces printre stinci alunecoase pina ce-am ratat poteca si ne-am trezit… ne-am trezit… ma rog, ne-am trezit in alta parte. Dar pina sa ajungem unde nu trebuia am fost  supusi la suplicii din cele mai mari. Natura Mama – mai cu seama atunci cind in sinul ei se aventureaza fii rebegiti – unul suferind de git, altul cu un genunchi strins in chingi, tinde sa puna de-a lungul si de-a latul tot felul de obstacole – doar-doar i-o mai domoli pe neaveniti si le-o baga mintile in cap. Asa si cu noi; inaintam un pas prin omat, ne trageam sufletul pret de 5 minute, apoi agonizam pe cite-un povirnis abrupt. “Coane, pe unde-o luam?” “Hai pe-acolo, ca pe-acolo e drumul.” “Coane, is niste stinci aici!” “Si, se vede ceva printre ele? Avem pe unde trece?” “Nu stiu, stai sa ma uit.” [...] “Coane, nu prea. Nu stiu cum urcam.” “Stai asa. Arunca rucsacul ala. Hai ca ma sprijin eu de stinca si te urci pe umarul meu.” “Pai sint greu.” “Laaasa, coane, cit de greu poti sa fii?” – atit de greu incit i-a ramas omului vinataie pe umar, dar asta ramine intre noi, cititorii – “Hai coane, da mina. Da trepiedu’ ala mai intii. Asa. Hai, sus!” “E, cum e, coane?” “Maaama, ce misto!” “Bag picioarele, coane, n-am venit bine.” O_o

Planul nostru era sa avem stinca din planul secundar cumva mai aproape de noi si in plus sa ne gasim pe un platou situat deasupra ei. Ce vina am avut noi ca a nins de s-au astupat potecile iar caprioarele au ros tocmai portiunea de coaja pe care erau vopsite indicatoarele?

In fine, n-a mai contat. Rezultatul ne-a multumit pe fiecare in parte iar peste toate astea stiam in sinea noastra ca in curind vom purcede in alta expeditie. Dupa aventura de peste zi a urmat – cum bine am mentionat atacul la aripa, rapunerea tinarului musafir si tintuirea lui la orizontala pret de o zi si-o noapte. Tuse, stranuturi, muci, Fervex, servetele peste servetele, vin fiert, iar tuse, iar stranuturi, iar m… bine, fara m… dar cu servetelele la indemina – ce mai, gutunar cu simt de raspundere. Starea s-a ameliorat dupa vreo 24 de ore de zacut iar in cea de-a 4a zi aproape ca-l lasasem pe conul Mage in urma cu un deal, asa de sprinten eram. Sus, la altitudine mi-a pierit elanul de era mai, mai sa fac apoplexie. Mage – in elementul lui. “Ia uite coane, ce priveliste! Aici trebuia s-ajungem de-alaltaieri. Zi si tu!”, exalta el sprintar. De partea cealalta suflu greu, ameteli, pesemne lucrau magnetismul si altitudinea. Mi-a reusit un  ”Da, coane, misto.”, dupa care m-am asezat p’o piatra unde-am lasat sufletul sa-si revina. Si-apoi ne-am pus pe treaba:

Aveam un entuziasm debordant incit nici nu mi-am dat seama cind, ochind un colt de piatra cu pupila in viewfinder, un susur lin s-a prelins cuminte din nas in jos, aterizind ca o picatura de ploaie pe unul din picioarele trepiedului, facindu-ma sa exclam mirat: “Coane, mi-a cazut un muc pe trepied!” A urmat o secunda de nedumerire iar dupa ea intrebarea, formulata oarecum intr-un hohot de ris: “Ce-hehe-ai spus, coane?!” Si ris, da-i ris! Rideau banditii – care mai de care mai degerat de crapau turturii pe noi dar cui ii mai pasa, acum c-am gasit si poteca, si peisajul, si vremea faina.

Asa fuior pufos de ceata curgind pe deasupra muntilor mai rar mi-a fost dat sa vad. Stiu c-a lucrat conu’ Vlad la citeva secunde de time-laps-uri asa ca ard de nerabdare sa vad ce-o iesi odata pozele prelucrate. Batea un vint strasnic sus acolo, cu rafale de-ti crapau obrajii asa ca deseori ma refugiam intre stinci ca sa-mi mai oblojesc degeraturile. Dar n-a fost un moment de regret in toata aventura asta carpatica. Ba nu, mint, a fost unul – si inca dainuie: am lasat in urma o zapada si-un peisaj de poveste cu care – in cazul cel mai fericit ma voi mai intilni de-abia peste un an. Vara e rezervata, se stie; e rezervata rododendronului de pe munti si vai, lacurilor glaciare si-a ce s-o mai arata ochilor amatori de peisagii. Dar asta numai dupa ce – stie conul Vlad, numai dupa ce-o da gata stiucile din Fagaras, ca sa ne facem pofta de aventura

Sa te tii!

Excursie realizata cu bunavointa si ospitalitatea oamenilor. Care oameni, se stiu ei Vlad, Cristina & Ioana – salutari de la Cumatrul!

Hmmm…

Aveam in program alta scriitura mai vesela dar bag sama ca in tara se petrec lucruri. Da. Totul a inceput cu Base vs. Arafat de la SMURD. Asta sa fie scinteia care i-a aprins valiza lui Base?!

Am sa urmaresc stirile in seara asta (dupa ce doua zile am fost rupt de lume – aka internet, si-am pierdut mare parte din intimplari).

de bonne nuit

…chit ca pe final se ‘narvozeaza’ compozitorul si cam trage de corzi

Dosh – Gare de Lyon (alb. Tommy)

Hotie in plina zi

hihi )

Masina de scris muzica

Pina mai deunazi habar n-aveam de existenta unei astfel de masinarii. Nici nu m-am gindit la asa ceva. Mai degraba cred ca  procesul compozitiei se invirte in jurul unui personaj bintuit de geniu, dezordonat, cu partituri imprastiate prin toata casa, foi scrijelite cu cerneala, totul la adapostul unei lumini calde de luminare pe jumatate arsa. Sau poate doar poetii sint asa? Cine are de investit sase mii de dolari iar peste toate astea il gidila si muza creatiei, poate da o fuga pe Etsy s-o cumpere. Un pdf stufos detaliaza intregul ansamblu.

Sa te tii!

“Guten Rutsch” in noul an, cam asa zice neamtul. Ceva apropiat de ‘s-aluneci bine in noul an’… Cu putin sprijin, daca-i ghetus

Asadar, s-alunecam bine si s-o tinem pe ritmuri de vis. Gata, ultima postare pe anul asta.

Clams Casino – I’m God by stanaleshin

Putin si bun

Fuse o excursie si-o experienta rarissima, de pomina, scurta dar intensa. Imi sta gindul la stincile alea pe care le-am tocit acum, iarna cu turul pantalonilor si sper ca pina la vara sa prinza iar aderenta ca sa le escaladez din nou.

Am material fotografic suficient (desi suficienta se putea lesne transforma in ‘substantial’ daca as fi cascat mai bine ochiul la setarile aparatului). Povestile si albumul cu pricina au sa vie curind, deindata ce voi avea la indemina uneltele de procesare.

Pina atunci sa ne delectam cu ce ne-a mai ramas din vacanta, s-avem un sfirsit de an cuminte, tihnit iar in noul an multa sanatate si pofta de viata!

Voie buna,

conu’ Sirbu, aci de fata

zee nighty-night manoeuver_19122011

 

Astazi avem un tratament special, via Jon Hopkins (UK). Il urmaresc cu interes pe tinarul asta inca de cind am auzit primele acorduri electronic/ambient (Opalescent – 2001). De-atunci, ori de cite ori am chef de cufundare in melancolie stiu la cine sa apelez.

In seara asta un mix scurt – 22 de minute, realizat de maestru. Destupam sticla de vinisor de poama rara, luam paharul in mina, il ridicam contra lampei – totul pare corect, il punem jos – turnam, ne intindem confortabil pe canapea si sorbim alene…

Jon Hopkins Mix by Eat Your Own Ears

Do the due. Mountain due.

Timid asa, cam ca o domnisoara care nu vrea sa dezvaluie totul dupa prima intilnire, cam in felul asta s-a manifestat si iarna pina acum. Doi, trei fulgi pe ici, pe colo, mai multi pe dincolo dar nici unul cu sorti de izbinda; pesemne pamintul a inmagazinat suficienta caldura peste an incit sa nu permita asternerea nici unei paturi de omat peste sat.

Acum eu astept, sper, ma pregatesc sufleteste pentru o iarna in toata regula. – coane Mage, se-aude? – Si pe linga lustruitul obiectivelor, al aparatului foto, filtrelor si etzetera imi mai pun cite-o pelicula din asta cu schiori, snowboard-eri, munti inzapeziti – cu alte cuvinte ceva care sa ma duca cu gindul acasica.

Dupa indelungi cautari am dat peste “All.I.Can by Sherpas Cinema“, un film ale carui trailere m-au lasat gura-casca inca de-acum juma’ de an. Concomitent mai zarisem si ceva cu snowboard-eri (in All.I.Can avem schiori) – pe numele lui ‘The Art of Flight‘) dar uitasem de el (asta pina mai deunazi cind am dat drumul robinetului si-a venit high-definition-ul cu 500kbps). Booon. Sa le luam pe rind, in ordine alfabetica:

“All.I.Can” (respect punctuatia creatorilor) are – pe linga o sumedenie de peisaje mirifice si un mesaj ecologist. Realizatorii au incercat sa impresioneze audienta nu doar prin acrobatii ireale ci si prin impactul omului asupra mediului inconjurator – totul completat de citeva efecte vizuale ‘uaaaa’!!!

Personal, ca om care a pus prima oara labutele in talpici de lemn cind aveam 5, 6 anisori – filmul asta cu schiori m-a uns la suflet! Cind ii vedeam pe curajosii aia cum strabateau pirtiile ori padurea de brazi prin pulver parca-mi venea sa pun hainele pe mine, sa alerg inspre cel mai apropiat munte, sa ma sui in telecabina iar de-acolo sa-mi dau drumul pe pirtie. (acum, s-o spun p’a dreapta, nu stiu precis care-i cel mai apropiat munte ori fiord – cert e ca m-ar fi costat ceva moftul asta repezit) Enfin, sa revenim la pelicula.

Proiectul dateaza inca din 2008, cind o mina de tinerei din British Columbia si-au pus in minte sa-si filmeze escapadele iernatice si totodata sa incerce sa sensibilizeze audienta cu privire la ce ziceam mai sus – mediu inconjurator, chestii, socoteli. Ca le reuseste au ba, asta ramine la latitudinea privitorului. Cert e ca dupa vizionare iti ramin intiparite atit secventele de sport extrem cit si cele cu mizeria lasata in urma de mirlania unora dintre noi.

Vreau sa mai zic ceva despre efectele vizuale. Poate cele mai impresionante din tot filmul sint secventele time-lapse cu pirtiile montane punctind alternanta anotimpurilor – primavara, vara, toamna – iar cind vine vorba de iarna sare in fata obiectivului un schior de-ti vine sa te-arunci dupa el. Mai e apoi babuta aia de 70 si ceva de ani care face powder-ski printre brazi. Bine, babuta cu pricina nu-i nici un efect vizual – singurul aspect din cale-afara de anormal fiind silueta ei sprintena care salta zglobiu prin omat. Aproape de final vine regalul oferit de JP Auclair (freestyle skier din Canada) printr-un orasel de munte. Rezultatul se vede mai jos.

Una peste alta, nu degeaba filmul asta a primit atitea premii pe la festivalurile la care-a participat – se vede treaba ca ochiul criticilor e si el sensibil la efortul tinerilor realizatori. Ski, munti magnifici, pasiune, mesaj, filmare impecabila, 5 stele din 5 posibile, verdictul Cumatrului.

“The Art of Flight“

The Art of Flight beneficiaza de implicarea mamutului comercial Red Bull (nu ca la ‘All.I.Can’ n-ar fi contribuit nimeni cu sponsorizarea – North Face fiind doar unul din numele sonore prezente acolo). Am amintit de Red Bull doar pentru a puncta faptul ca mai orice productie aflata sub umbrela casei de productie austriece va fi fara indoiala una maiestuoasa. Rezultatul nu dezamageste citusi de putin, insa acolo unde ‘All.I.Can’ a reusit sa ma miste – ei bine Red Bull a reusit sa ma dezumfle. Sa esplic. Filmul canadienilor aduce dupa sine un sentiment de independenta prin insasi realizare, modalitate de filmare, implicarea schiorilor si-a personajelor complementare. Am vazut o modestie mai mare si-o pasiune pentru sport si natura mai mari in inima schiorilor decit a reusit ‘Art of Flight’ sa exprime. In “Art of Flight” il avem pe unul din veteranii snowboarding-ului – un ins la vreo 35 de ani care braveaza simplu si la obiect: “I hated school. Eversince I was 12 years old I was like.. yeah, growing in the snow and like… I knew I would be like snowboarding all my life.” Deci, decit scoala mai bine placa, totul e sa n-ajungi sa te identifici cu esenta materialului de sub picioare. Like.

Nu m-as fi narvozat in asa masura daca n-as sti ca filme ca cele de mai sus dezvolta pasiuni mai cu seama printre semenii nostri tineri – chiar aia de 12 ani, virsta la care incepe ori sa-ti piara cheful de orice indeletnicire intelectuala sau, din contra – sa-ti inmugureasca miezul altor placeri. Bine, bine, ma opresc ca devin prea serios. Snowboarding, ca despre el este vorba. Poze!

Revin – “AoF” nu e un film rau defel. Are momentele lui de cascat ochii si strins din fesieri iar peste toate astea te imbie la miscare, iti vine sa te-apuci imediat de snowboarding. Totusi, grija cu entuziasmul ca nu tine asa de mult; e de-ajuns ca unul din protagonisti sa se rastoarne in zapada (dupa o saritura in gol de citeva zeci de metri) si sa-l vezi mai apoi cu mandibula intr-o parte, articulind cu greutate citeva cuvinte: “Lef ge’ ou’ of her’, man“. Nu e nimic amuzant intr-o falca rupta, o buza muscata si-un nas spart.

Dar ar fi prea cinic din partea mea sa inchei relatarea cu un negativism, fara a recunoaste calitatea filmului de mai sus. Desi comparativ cu ‘All.I.Can’, “AoF” are alura de documentar sportiv hollywoodian, din ambele razbate pasiunea pentru necunoscut, goana dupa cunoastere si aflarea propriilor limite. E, am zis bine? Cliseu, cliseu da’ asta e adevarul

Hai, sa ninga!

Selected piano works

Sa trecem repede peste intunericimea din postarea trecuta si sa ne relaxam nitel cu citeva piese neoclasice.

Prima din ele vine de la un baiat din Germania care-si zice ‘Swod’. Aduce un pic a Philip Glass dar pe linga ‘apasarea’ din piesele acestuia, Swod pune si-un stop de excitatie in ritm, atit cit sa zvicnesti discret din calcii ca sa nu te prinda de tot motaiala.

 

Cealalta bucatica muzicala pe seara in curs vine de la mai-cunoscutul Vince Guaraldi Trio. Un sunet mai jazzy – la fel, bun acompaniament la viforul de peste drum.

Nimic nou

ATENTIE – urmeaza limbaj suburban (prima si ultima oara cind las asa ceva pe blog)

Tin minte ca inca din liceu m-am luat la trinta verbala cu un coleg care – tinar fiind (clasa a IX-a), argumenta cum ca lui i-a fost bine pe vremea impuscatului, el n-a dus lipsa de nimic si nu intelege care-i baiul, de ce sint unii atit de inversunati, vehementi si se pun de-a curmezisul inaintasului iubit. Tot colegul amintise mai demult cum ca parintii lui activasera in alimentatia publica – aprozar, gostat, etc. E lucru stiut ca inainte de ’89 o vinzatoare la alimentara/magazin, in fine – orice responsabil cu aprovizionarea era un soi de mic dumnezeu pe tarlaua lui. Era nevoie de plocoane si umilinta in fata uneia ca ea ca sa poti cumpara un kil de portocale (cind se gaseau), 5, 6 banane verzi (din alea de-ti faceau gura punga) ori un simplu litru de lapte indoit cu apa. Ochii ei dati peste cap sau gesturile scurte prin care inchidea taraba erau nepretuite.

Nu l-am apostrofat in nici un fel pe colegul sus-mentionat, nici n-am adus in discutie fericitele imprejurari prin care ai sai se cuibarisera in domeniul aprovizionarii cu zarzavaturi (Apro-Zar, ori GOspodariei-de-STAT). Peu importe. Dar mi-a ramas cumva in minte ignoranta lui care se transmisese invariabil prin filiera parinteasca. Iar reactii ca a lui, avuta in urma cu mai bine de 10 ani am intilnit si mai recent, sa tot fie 1 an de zile. E de-ajuns sa iei o cursa de taxi in Bucuresti si precis vei de peste un specimen din acesta nostalgic.

Mai departe. Gindeam ca la douazeci de ani de la Revolutie vom scapa naibii de leprele astea comuniste, nu vom mai auzi de ele nicicind si niciunde. Aiurea! Filmele ‘tinerilor cineasti’ abunda de mizerie umana, chin, chiu si vai din vremea partidului, societatea romaneasca ramine cam la fel de puturoasa si neproductiva cum era si odinioara – ce mai, se pare ca sintem blestemati sa ne afundam in mocirla. – am amintit de cineastii nostri pentru ca mi-ar fi placut ca din rindurile creativilor romani sa vina si povesti originale, aventuri, documentare, ceva antrenant, pasionant – nu tot moarte, sictir, avorturi, sex si sudalme gratuite. Dar se vede treaba – eu vreau una, ei fac alta, ca sintem europeni iar cinematografia europeana e mai sufletista.

Peste toate astea, rasfoind zilnic presa romaneasca dadeam de dl Vladimir Tismaneanu si-ale sale articole care trateaza saptaminal cite-o vedeta comunista, trasindu-i arborele genealogic si gaurindu-i trunchiul pina-n maduva ca sa-i afle pornirile – de cele mai multe ori – tiranice. Nu l-am inteles – ba chiar ma revolta cu insistenta sa pe subiect. Comunism, comunism da’ mai da-o naibii, ma, nea Tismanene – altceva nu stii? Lasa-i naibii, mai zi-ne si de altcineva.

Dar nenea Tismaneanu, cuminte, nu vru sa raspunza…

[...]

Parantezele de mai sus tin de descrierea actualului mediu politic romanesc, a alienatilor care ne guverneaza si-a analistilor antenisti cu liota lor de followeri de pe forumuri si aiurea. Nu intru in detalii pentru ca sint bine cunoscute iar adevarul il stie orice om cu scaun la cap.

Un om cu mai multe scaune la cap, un om cu o experienta de viata vasta si timp liber mai putin decit toti anii de scoala ai tuturor antenistilor pusi cap la cap a indraznit sa rosteasca mai deunazi un adevar. Un om care la 95 de ani reprezinta dovada clara a mintii constant antrenate si mentinuta intru integritate indrazneste sa-i spuna pe nume celui care incet dar sigur ne arata cum se ingroapa si ultimul din partidele istorice inca ramase pe portativ. Pe scurt, despre Antonescu ochi-de-peste (citez dintr-un forumist) spune simplu: “prostul daca nu-i fudul, nu e prost destul.” Cu asta s-a dat drumul maidanezilor din adaposturi si-au inceput latraturile (am ramas fidel ortografiei forumului EvZ):

• mosaule, ori ersti prost, ori esti nebun sau amindoua??tu care sustii originea cumana a stramosilor nostri, te bagi ca musca in lapte. mars la secuacoperiti senilule, sclerozatule cretynoid.
• S-au reactivat toti securistii, mai vechi sau mai noi: Neagu, Gushe, Lavinia Shancru, Robert Lingescu, si fac ce li se ordona, maculeaza pe cat pot pe oricine se opune actualei puteri.

Unuia indeajuns de curajos care se pune de-a curmezisul forumistilor i se da repede peste bot:

• (ciupi2)Vad ca au inceput uslasii cu gainatii pe-aici.
  Doare ce a zis Djuvara?
  Schelalaiti.
• Si ti-au cazut gainatii tocmai tie in gura? Vezi ca nu e o intamplare!
• Am simtit o ciupitura pe !@#$. Cred ca tu erai bai ciupi, te pricepi la ciupit….

Altuia mai pasnic, deasemenea un admirator al venerabilului Djuvara i se da un raspuns prompt, articulat, din suflet:

• (DiliaW) Citind aceste postari este imposibil sa nu te revolti impotriva celor care au scris cuvinte denigratoare si jignitoare la adresa Domnului Djuvara . Sincer , nu m-as fi mirat daca ar fi fost vorba de D-l Iliescu sau D-l Basescu , reprezentantii celor doua tabere , dar cand un OM valoros , o enciclopedie ca Domnul Djuvara este terfelit asa cum s-a intamplat astazi pe forum ma dezamageste total ! Cum se poate ca o mare parte dintre cei care au postat pe forum sa nu fie la curent cu atatea emisiuni la televiziune si radio , sa nu cunoasca macar cu o parte infima din ce a scris acest Domn ? Are 95 de ani dar este atat de lucid ! Multi tineri ar vrea sa aiba memoria extraordinara a Domnului Neagu Djuvara !
• Iti multumesc din inima DiliaW ca m-ai lins asa cu patos la c ur. Eu sunt cam batran si nu mai pot sa ma aplec sa ma sterg…
• Neagu un bosorog un gunoi ,un $#@giu cordit…

(astuia de mai sus ii vine si-un raspuns mai… hai, sa fiu sincer – pe inima mea)

• Tac-tu a fost un batalion rus, format din mujici jeegosh.i si cu izmene cka_kate-n kcour. Iar ma-ta a fost koarda diviziei de cavalerie de magari din stepa rusa. Deci tu esti fiul poporului sovietic. Du-te inapoi bastardule !

La ora la care-am citit articolul pe Evenimentul Zilei erau cu totul cca 415 comentarii. Nu le-am citit pe toate, am frunzarit primele 2 pagini (din 5) si-am ramas siderat. Ma incerca un soi de uimire cu scirba, o multitudine de sentimente contrare. Cind stiu ca eu, unul doar cind ma uit la poza lui Neagu Djuvara imi tremura pielea de emotie iar altora le provoaca atita repulsie, nu pot sa pricep de unde vine ura asta viscerala, ce-i zgindare pe oamenii aia de publica astfel de grozavii. Si-am stat si m-am gindit ce poate fi la radacina raului astuia…

Daca e sa analizezi scurt tipologia càţei nationale, realizezi ca ea se incadreaza intr-un tipar lesne de recunoscut: imbecilul, prostul, frustratul. Iar elementul asta sus-mentionat, odata incoltit incepe sa improaste cu ce-are mai urit la indemina. Cam asa erau marginalizati si cei care inainte de ’89 aveau curajul sa emita pareri si sa-si exprime convingerile proprii; se urla la ei, erau pusi la zid si dati exemplu celorlalti pentru ca tot norodul sa stie ce-l asteapta daca se pune impotriva curentului. Iti ramineau putine alternative in astfel de situatii, iar cei care n-au fost dispusi la compromisuri – ei bine, doar ei stiu cite-au avut de patimit.

In fine… gindeam ca apucaturi ca cele de pe forumul sus-mentionat s-au mai estompat, au mai disparut odata cu timpurile moderne. Ma iluzionam ca expunerea la occident i-a cizelat pe multi dintre noi ori i-a ajutat sa imbratiseze alte valori mai apropiate de cele umane. L-am boscorodit aiurea si pe Tismaneanu cu insistenta lui molipsitoare de-a dezgropa mortii. Omul a avut si are in continuare dreptate; numai aflind despre rautatile comunismului poti stirpi comportamentele similare din societate. Toti comunistii, toti nomenclaturistii si urmasii acestora – astia cu totii reprezinta principalul blocaj evolutionist. Cind si-o da duhul si ultima odrasla de nomenclaturist de-atunci incolo se poate infiripa speranta ca om putea si noi ajunge odata civilizati.

In rest, ramine cum a zis Neagu Djuvara.

zee nighty-night manoeuver_05122011

Asta-seara ne lasam dusi de melancolie, cu gindul departe, departe di tat…

Horizon Fire este proiectul de muzica electronica al unui tip din UK (Paul Tebbott pentru curiosi) – cunoscut pentru ilustratiile lui minimaliste (iar cind zic ‘cunoscut’ ma refer la mediul in care se invirte, nu ca ar fi un nume sonor pentru mainstream).

Personal, muzica lui imi induce aceeasi stare de reverie si nostalgie ca cea a celor de la Boards of Canada. Asa ca, in lipsa unui album al BoC (care se pare ca s-au cam retras de pe portativ de vreo 5 ani) ma bucur de noul album al lui HF – un must-have pentru fanii electronica/ambient/IDM.

Frig de-ngheata – nu-i asa?, apele

later update: da, exista si un al 7-lea episod – cel ecologic de care amintisem mai jos. Initial am crezut ca cel de-al 6-lea care trateaza traiul oamenilor prin zone racoroase este episodul de  care s-au temut americanii. (si chiar ma miram, pentru ca nu contine nimic iesit din comun). Coane Mage – la momentul scrierii am impresia ca ep. 7 va fi difuzat pe BBC miercurea asta, 7 Decembrie. (On Thin Ice – First broadcast: 07 Dec 2011, BBC dixit)

Ziceam ca revin.

6 episoade, unul mai zgribulitor decit celalalt – la atit se insumeaza seria “Frozen Planet”. Pe scurt – echipele de filmare ale BBC au documentat cele mai spectaculoase evenimente si manifestari naturale de la cei doi poli, totul inspre uimirea si gura cascata a telespectatorilor.

Recunosc ca la inceput entuziasmul a fost mare insa pe masura ce inaintam in material am inceput sa ma cam dezumflu. Motivele au tinut in mare de secventele repetivite – iar aici nu ma refer neaparat la intinderile nesfirsite de omat si gheata care dominau peisajul, ci la aceleasi si-aceleasi secvente cu pinguini ghemuiti, zgribuliti, ursi polari in cautare de prada, foci si lei de mare grasi si puturosi – pe scurt imagini cu care ne-am obisnuit inca de pe vremea Teleenciclopediei si-a Georgetei Chira cu lectura ei cu tot.

Si totusi… Nu poti sa spui despre documentarele lui nenea Attenborough & co. ca sint slabe. Ajung cele 10 minute de jurnal (aka “Camera freeze”) de la sfirsitul fiecarui episod ca sa realizezi supliciile la care-au fost supusi cameramanii. – imi vin in minte doi dintre ei care-au stat 4 luni in izolare, intr-un cort de 1,5x3m doar ca sa filmeze cum prind pinguinii turturi la cioc.

Mai sint apoi secventele de vinatoare de foci ale balenelor ucigase – fenomenale creaturi, si lupta unui bizon cu doi lupi arctici – doua OMFG-moments. Un al treilea asemenea moment e filmarea subacvatica ce scoate in evidenta influenta unor firisoare de apa de mare sarata care odata intrate in contact cu Oceanul Arctic duc la un comportament rar intilnit; se creeaza un soi de ‘virtej’ inghetat, un turture subacvatic care ucide toate creaturile de-i stau in cale. Attenborough are o explicatie o tzir’ mai stiintifica decit a mea, asa ca – ochii si urechile cascate la episodul al 4-lea!

Seria culmineaza cu un episod despre care am citit ca n-ar fi fost achizitionat de televiziunile americane – pe motiv ca transmite un mesaj prea ecologist pentru audienta de peste Ocean. As avea eu un mesaj pentru mintile alea crete din US of A dar nu cred ca i-ar afecta citusi de putin, asa ca mai bine imi pastrez energia pentru alte fapte mai laudabile.

Una peste alta – pentru cei pasionati de documentare naturale de clasa – Frozen Planet isi face treaba cu prisosinta iar BBC a aratat inca o data ca milioanele alea de lire din subventii se duc pe ape limpezi, clare, numai bune pentru insanatosit mintea privitorului si-asa impinsa spre saturatie de atitea stiri tembeloide si crize financiare nesfirsite.

Iar pe final o gluma seaca dar de sezon si-n ton cu inghetul de mai sus:

“What do snowmen eat for breakfast? Snowflakes.”

Bruma, promoroaca si-alte asemenea

…si pe linga toate astea flora, fauna, fenomene naturale si filmari HD care patrund pina-n mustatile ursului. Da, e ultima capodopera BBC, pe numele ei “Frozen Planet” si prezentata de nimeni altul decit nenea David Attenborrough.

Voi reveni cu impresii.